Luna noiembrie este o lună aparent sărăcăcioasă în evenimente pentru iubitorii de natură. Reptilele și amfibienii nu mai scot nasul când e urât și frig afară, păsările migratoare sunt de multă vreme pe drum spre locurile de iernare din sudul Europei sau din Africa și Orientul Mijlociu, mamiferele sunt care la iernat, care la hibernat, iar păsările care ne vizitează iarna sunt încă pe drum spre România și alte locuri prielnice din sud.

Speranța noastră în a mai vedea ceva mișcând rămâne însă la speciile sedentare. Acestea sunt de fapt migratori pe distanțe scurte, numite și migratori parțiali.

Un exemplu bun este măcăleandrul (Erithacus rubelcula).

Aceștia sunt mult mai vizibili în parcuri și grădini, mai ales după lăsarea frigului, iar o parte din populațiile din zonele de deal și munte caută adăpost și mâncare în orașele de la șes. Măcăleandrul este o pasăre vioaie, frumos colorată, care prinde curaj nebănuit iarna, în special în parcurile unde sunt amplasate hrănitori. Ne vom bucura de prezența lui tot sezonul rece. Dar măcălendrii nu sunt singuri pe lume.

Și ei, și alte păsări mici sunt vânați cu frenezie de uliul porumbar (Accipiter gentilis).

Și acest uliu trăiește bine merci în localități cu multă verdeață sau în parcuri și grădini. Măcălendrii, mierlele, guguștiucii, pițigoii și alte păsări mici sunt în dieta acestuia. Atacurile sunt rapide și lupta este inegală, deci scurtă. Uliii porumbari sunt însă adesea capturați ilegal de iubitorii de porumbei, nemulțumiți că această pasăre nu face diferența între o pradă domestică și una sălbatică.

Tot prezent la datorie este și departamentul “tura de noapte”: cucuveaua (Athene noctua).

Această pasăre de talie relativ mică (de talia unui porumbel domestic) se hrănește și ziua, contrar credinței populare. Dacă vara dieta sa este alcătuită și din insecte zburătoare sau reptile, iarna dieta ei este restrânsă la rozătoare. Deci avem o specie benefică pe strășinile orașului, trebuie doar să prețuim acest vânător silențios cu proprietăți raticide.

Sigur, nu putem vorbi de sezon rece fără corvide. În vizor azi avem stăncuța (Corvus monedula).

Vizibil mai mica decât suratele ei, ciorile sau corbul, stăncuța este prezentă în anotimpul rece în apropierea localităților și chiar în grădini și parcuri. Adesea formează soluri de mari dimensiuni, amestecându-se cu ciorile de semănătură, fenomen despre care am vorbit într-un articol anterior. Cert este că acum, datorită dispunerii în formație, este și mai ușor de reperat decât vara, iar ochii de culoare deschisă o fac candidate la miss cu șanse reale, mai ales dacă e un concurs între corvide.

Presura sură (Emberiza calandra) este o altă prezență incontestabilă a sezonului fără verdeață.

Această pasăre mică, de talia unei vrăbii, este ușor de confundat cu acestea, pentru neinițiați. Ochiul negru, penajul tern, pestriț și coada lungă vin să o diferențieze de vrăbii pentru cine are ochi să vadă. Este o pasăre specializată în graminee în special iarna, așa că o puteți vedea la sol sau pe creanga preferată, unde cântă cu un tril caracteristic, puternic, aproape dezarmonic, inclusiv în afara perioadei de împerechere.

Dacă vreți morțiș să vedeți păsări și rămâneți fără idei, mergeți spre orice  luciu de apă. Lișița (Fulica atra) va fi acolo.

Această pasăre de talie medie, complet neagră cu excepția petei albe de pe cioc, este considerată de mulți o rață. Nu este, și vă avertizez că urmează un alt material despre rate de culoare închisă. Lișițele se adună pe toate ochiurile de apă (bălți, lacuri, râuri, heleștee, inclusiv pe mare, în rada portului sau în orice mic golf) și vor petrece acolo toată iarna. Nu le dați pâine că nu le face bine. Le puteți ajuta cu resturi vegetale sau boabe, după care se pot scufunda cu măiestrie în apele mici de la mal.

Pițigoii de stuf (Panurus biarmicus) sunt preferații mei din sezonul rece.

Dotați cu “masca lui Zorro”, ei rămân să poarte crucea păsărilor cu mască (sfrânciocii fiind majoritar plecați, cu mici excepții). Sunt mult mai activi și ușor de văzut la marginea cordoanelor de stuf, unde se zbenguie în grupuri răzlețe. O splendoare.

Cormoranii mari (Phalacrocorax carbo) sunt și ei nelipsiți de lângă ape.

Pescari iscusiți, aceste păsări negre, bune scufundătoare, nu pleacă spre sud decât dacă, vorba ardeleanului, e “bai mare”. Altminteri, ei străjuiesc locurile cu ape adânci, unde pot vâna pește și alte viețuitoare acvatice. Se usucă cu aripile întinse, ceea ce îi face ușor de reperat de la mare distanță. Deși obișnuiți cu omul, ei vor ține distanța și rareori vă puteți apropia la distanță bună de fotografiat.

Pițigoiul de brădet (Periparus ater) este un exemplu de muntean venit la șes.

Ușor de văzut vara în arcul carpatic, pițigoii de brădet lasă, după cum le spune și numele, siguranța etajului de rășinoase și se aventurează pentru un sezon de iarnă plin pe pericole spre zonele de șes. Abundența zăpezii îi face să coboare din ce în ce mai mult, astfel că încă din noiembrie încep să se amestece cu celelalte specii de pițigoi și vor hoinări împreună prin parcuri și grădini, inclusiv pe la hrănitoriile amplasate de oameni.

Tot de la munte coboară și fâsa de munte (Anthus spinoletta).

Aceasta se înarmează cu răbdare și vine spre locurile umede, cu mlaștini, unde va petrece iarna. Cu puțin noroc o veți putea vedea și în alte locuri umede, precum diguri, baraje sau bălți din parcuri. Va petrece mult timp pe sol și va fi ușor de fotografiat dacă stați liniștiți, odată ce ați reperat-o.

Același comportament de migrație parțială este evident și la codobatura de munte (Motacilla cinerea).

Celelalte codobaturi vor fi plecat când această frumoasă pasăre, cu galben, cenușiu și negru ne va încânta diminețile cețoase de noiembrie. Și ea coboară spre șes, iar dacă vă vine vreo idee să o confundați cu codobatura galbenă, mult mai intens colorată, rețineți că gușa neagră, imediat sub cioc, este tipică speciei.

Închidem acest material cu nelipsitul pescăruș râzător (Croicocephalus ridibundus).

Profit de această oportunitate pentru a vă semnala o caracteristică a tuturor fotografiilor de mai sus. Acesta este penajul de iarnă, cel nupțial fiind vizibil spre primăvară. De pildă, acest pescăruș ar avea capul complet negru spre primăvară (ne referim acum la exemplarele cuibăritoare, nu la subadulți), iar acum, iarna, doar un mic punct negru în spatele ochilor trădează prezența capișonului negru în perioada de împerechere. Motivul este simplu: iarna, păsările pot trece prin perioade grele, de inaniție sau epuizare, iar camuflajul este cel care poate face diferența dintre a trece cu bine iarna sau de a fi ochit de un prădător mai înfometat ca prada sa.

Oricum ar fi, noi nu putem decât să ne bucurăm de acest spectacol al naturii, cu program non stop, indiferent de temperaturile de afară și de cât de urât și înnorat poate fi acest început de iarnă în noiembrie.