Acum că a trecut, înțeleg de ce mi-am dorit atât de tare să merg în călătoria asta de 100 de kilometri. N-a fost deloc ușor, n-am știut că o să doară atât de tare, la un moment dat n-am crezut c-o să reușesc să termin, știam că voi întâlni oameni foarte faini pe drumul ăsta în afară de Daniel Osmanovici, Andrei Gligor și George Baltă alături de care am format nucleul 100K Walk, m-am bucurat enorm când mi-am dat seama cât de important a fost să dau un sens acestei călătorii, dincolo de ambiția personală de a face cei 100 de kilometri… Dar să începem cu începutul.
Să fie clar, regulile erau simple în povestea 100K Walk 2019. Trebuia să parcurgi 100 de kilometri, oriunde, cu oricine, în mers sau alergare, între sâmbătă 16 noiembrie ora 07:00, duminică 17 noiembrie ora 20:00. Adică aveai 37 de ore la dispoziție să parcurgi distanța asta. ( N-aș ști să vă spun de ce am ales acest interval de timp. Când a fost foarte aproape să nu mă încadrez în timpul limită chiar m-am întrebat ce-o fi fost în mintea mea când am stabilit acest interval. N-am primit răspuns. Nici acum nu am. ) Kilometri adunați în acel interval de către cei care erau înscriși în clubul de Strava 100K Walk puțeau fi “cumpărați” prin donații ( și acum pot fi “cumpărați” pentru că s-au strâns suficienți ca să avem de “vânzare” până la finalul anului; las un link aici) dar se puteau face și donații directe ( încă se mai pot face, la același link de mai înainte ) doar pentru că înțelegeai că e mare nevoie de acei bani pentru a-i transforma în ore de terapie pentru copiii cu autism de la Autism Voice. Algoritmul e simplu: un kilometru=55 de lei=o oră de terapie.
În final s-au adunat 3608 kilometri parcurși de oameni din toată lumea, peste tot în lume. Au mers oameni în România, Spania, Polonia, Cipru, Olanda, India, Rusia, Belgia, Marea Britanie și Irlanda. Dacă acești kilometri se transformă toți în ore de terapie ar fi miracol. Important e că am conștientizat, foarte mulți dintre noi, cât de important e să te implici. Și ați făcut-o. Fie prin donație directă, fie prin mers în cele două zile astfel încât kilometri parcurși să conteze. Va mulțumim!
Pentru cei care se pricep la cifre va spun că până acum s-au adunat aproximativ 10% din banii pentru kilometri făcuți în acest sens. Adică, în total, sunt 19.486 de lei care înseamnă 354 de ore de terapie, iar în clubul 100K Walk de pe Strava s-au adunat 3608 kilometri care transformați în bani sunt 198.440.
Ziceam că o iau cu începutul și v-am prezentat deja concluzii în cifre. Mai am alte concluzii și o să le păstrez pentru final. Revin. Sâmbătă dimineață pe la ora 06:40 ne-am adunat la Arcul de Triumf eu, Daniel Osmanovici, Andrei Gligor și George Baltă, nucleul 100K Walk, după cum va spuneam. Ni s-a alăturat și Marius Furceanu, unul dintre cei doi ambasadori 100K Walk 2019. Celălalt ambasador 100K Walk 2019, Ion Boncea ( Țuri ), avea să pornească la aceeași oră cu noi doar că în județul Tulcea. Vă spuneam de oameni faini din călătoria asta… M-am bucurat enorm să văd că la Arcul de Triumf au venit să ne însoțească în primii pași Adelina și Violeta, două dintre reprezentantele Autism Voice care au ajuns să trăiască la aceeași intensitate cu noi experiența. Trebuie tot aici s-o menționez pe Beatrice, tot de la Autism Voice. De altfel, ea este cea cu care am interacționat inițial când am demarat acest proiect al căror beneficiari aveau să fie copiii cu autism de la Autism Voice. Și, cu ea, am reușit să implementăm în doar două săptămâni toată povestea asta. Ea n-a putut fi cu noi pe același drum pentru că în week-end era la Londra, dar a mers acolo 68 de kilometri. Practic eram conectați prin kilometri parcurși.
Ora 07:00. Sâmbătă 16 noiembrie. Făcusem câteva poze pentru social media, câteva interviuri pentru posteritate, am lăsat rucsacii ( știu că forma corectă e rucsacuri, dar nu-mi place cum sună și n-o folosesc ) în mașină la Victor, tatăl lui George Baltă ( un tip super fain cu ascendent în extraordinar ) care ne-a însoțit în toată călătoria și am pornit să facem 100K Walk. Habar n-aveam ce urma să fie. Adelina a rămas la “pupitrul de comandă” unde avea să primească în fiecare oră informații de la noi de pe traseu pe care să le transmită mai departe pe evenimentul de pe Facebook. Uimirea a apărut chiar la început când am aflat că o să plecăm în alergare. Ușoară, dar alergare.
După o oră aveam deja parcurși 7 kilometri.
După doua ore 15 kilometri.
La ora 10:00 eram la kilometrul 19. Am uitat să vă zic. Planul a fost să mergem pe DN1 spre Ploiești și când se fac 50 de kilometri să ne întoarcem spre Arcul de Triumf.
Ora 11 ne-a prins la kilometrul 24. Ce gălăgie e pe DN1…
După 5 ore aveam 30 de kilometri.
După 6 ore eram la kilometrul 34.
Când am ajuns la kilometrul 39 trecuseră 7 ore. Deja începea să fie greu.
Aici eram la kilometrul 47 după ce Andrei Gligor îmi făcuse o “revizie” la kilometrul 43, adică masaj la ambele picioare. După masaj mi-am schimbat șosetele. Avea să fie o decizie foarte proastă pentru că din cauza lor am făcut o bășică în talpă care mi-a complicat rău viața. Încă mi-o complică. Erau foarte bune cele alese de Sorin Anghel ( alt om super fain ) și mergeau perfect în combinație cu încălțările recomandate de Nandi Csender ( alt om foarte fain ). Dar așa pățești când crezi că știi tot. Și vestele și căciulile pregătite de Mariana Macovei pentru noi erau la fix. Începea să se răcească.
La kilometrul 59,4, după 12 ore, eram deja fără George care în urma unui accident stupid la un meci de rugby a rămas într-un scaun rulant. Din această cauză, când afară sunt 40 de grade lui îi crește temperatura, iar când e frig îi scade. Ăsta e motivul pentru care a trebuit să intre în mașină. N-am vrut nicicum să-l expunem vreunui pericol inutil. Oricum, el a rămas cu noi până când doar unii au reușit să parcurgă dintr-o bucată toți cei 100 de kilometri. Ce accident? Știam că întrebarea asta e mintea fiecăruia. Și eu am avut-o. S-a strâns o grămadă la un meci și a încasat o lovitură în ceafă când era pentru o fracțiune de secundă relaxat. I s-a dus bărbia în piept și i s-a fracturat coloana vertebrală în zona cervicală. Mi-a zis că a simțit că un fior electric îi străbate corpul. Atât de fragili suntem…
După 13 ore aveam parcurși 64 de kilometri. Durerile erau din ce în ce mai mari.
După 14 ore eram la kilometrul 69. Deja începeau să mi se amestece gândurile.
La ora 23 eram la kilometrul 75. Băusem o cafea, totul părea bine.
Între kilometri 75 și 77 mi s-a dereglat rău de tot starea generală. Am început să am dureri foarte mari în zona genunchilor și a tălpilor. Nu știu de unde am găsit resurse să mai merg până la kilometrul 80. M-au ajutat băieții să merg. Aveam niște dureri pe care le-am tradus așa: parcă nășteam niște copii supraponderali prin genunchi și tălpi. Plângeam de durere cu sughițuri. M-am oprit cu speranța că voi continua după câteva ore de refacere ultimii 20 de kilometri. Andrei, Daniel și Marius au continuat. Mai jos e o fotografie cu mine în mașină după ce plânsesem de durere ca o fetiță și mă mai liniștisem.
Aici, cei trei rămași în această călătorie, erau la kilometrul 90. Uitați-vă la Marius… După încă 2 kilometri n-a mai putut continua și s-a oprit. Între timp nici pe “frontul de est” situația nu era mai blândă. Țuri, care a plecat împreună cu Oliver, se opriseră la kilometrul 75 tot din cauza durerilor. Nu e așa simplu cum ai crede să faci 100K Walk.
Aici e Marius după 92 de kilometri când a decis că e mai bine să se oprească.
Daniel si Andrei au continuat. Aici erau la kilometrul 94. Aveau să alerge până la final.
Și iată că Andrei Gligor și Daniel Osmanovici au reușit să parcurgă 100 de kilometri fără oprire. M-am bucurat că am putut fi alături de ei până la finalul călătoriei lor. Mi-a părut rău că nu l-am avut în această fotografie și pe Marius, însă el mi-a zis când l-am chemat că pur și simplu nu mai poate să se dea jos din mașină.
A mai fost cineva care a făcut 100 de kilometri fără oprire. Bogdan Mateiaș a plecat de la Brașov spre Făgăraș. Călătoria lui a fost mai grea și din cauză că el era singur. Dar dacă el la 20 de ani a reușit să-și pună ordine în gânduri și s-a mobilizat să parcurgă cei 100 de kilometri sper să inspire generația al cărei reprezentant e.
VA URMA
