Închid ochii şi îmi imaginez păduri întinse, dese, bogate în arbori, ape şi animale; întunecoase, misterioase şi încâlcite. Respir cu oarecare nostalgie şi, totodată, mă cuprinde neliniştea în faţa unui tărâm cu totul necunoscut, umbros, cu sunete şi mirosuri străine.
În pofida sentimentelor noastre de azi, la început pădurea a fost un puternic rival al oamenilor. De la pădure răpeau loc pe care să-şi întemeieze aşezările, iar pădurea încerca să îl recupereze şi să-i alunge, ameninţîndu-i. Cădea peste oameni, trimitea mesageri, stabilea limite. Avea paznicii ei, făpturi ale imaginarului, care, treptat, au fost daţi la o parte.
Ce facem astăzi prin pădure? Un grătar, ne dăm cu bicicleta, alergăm, culegem leurdă primăvara, apoi mergem acasă, unde ne îngrijorăm de incendiile şi defrişările masive. Ne revoltăm, sădim arbori, curăţăm apele. Ne-am împărţit în tabere: unii taie, alţii plantează; unii împuşcă, alţii protejează specii pe cale de dispariţie.
Simţim că am ajuns într-o relaţie fragilă şi dezechilibrată cu întreaga natură, pe care vrem să o recuperăm. Dar ca să facem asta, de folos pot fi nu doar reîmpăduririle, ci şi recuperarea şi adaptarea unui mod de gândire asupra relaţiei oamenilor cu natura sălbatică, cu pădurile, apele şi arborii. Vorbim despre o relație străveche, exprimată prin legende şi basme despre copaci şi Drăgan Cenuşă, cel care s-a retras 1000 de ani într-un nuc, prin rituri ce reglementează călătoria prin tărâmul Mumei Pădurii şi alte iniţieri. Prin amintiri cu lupi, vulpi, urşi şi vidre, ori semnele pe arbori ce configurau teritorii şi hărţi mentale ori transmiteau mesaje călătorilor, dar şi prin tehnici ale defrişărilor.
Poveştile sunt de multe feluri şi vin din multe timpuri. În ceea ce mă priveşte, vorbesc despre cele care au fost create în cadre ale culturilor premoderne, dar cărora le găsesc relevanţă pentru noi, cei din epoca post(post)modernă a tehnologiilor şi permaculturii. Atunci când spun o poveste, caut să descriu şi ansamblul de credinţe şi practici care acompaniau respectiva poveste. Împreună ele exprimă un mod de interpretare a lumii şi implicit a relaţiei cu natura. O relație de schimb al darurilor.
Dacă începem să repovestim mai vechile legende, construim, vrând-nevrând, în felul nostru de azi, un mesaj pe care, apoi, nu avem decât să îl integrăm în noua noastră viziune asupra lumii. Vom înțelege mai clar de ce e necesar să ne modelăm comportamentele, să nu culegem niciodată până la capăt ceea ce ne este oferit, ca să nu epuizăm puterea de rod a pământului.
Autoarea articolului, etnologul Laura Jiga Iliescu, te invită din 28 noiembrie la cursul Poveștile Pădurii – Scurtă plimbare etnologică printre arbori susținut la Fundați Calea Victoriei.
