La început a fost kebabul. Cu cartofi sau cu de toate. Erau zorii libertății în România și Ion Iliescu zâmbea îngăduitor pe toate paginile de ziar în care era învelit kebabul. De abia după aia a apărut shaorma. Întâi rulată după care la farfurie. La farfurie a fost inventată de Springtime ca să potolească apetitul Cefelaților. Ziarele nu mai erau ambalaje, dar tot Iliescu zâmbea pe primele pagini. Publicul a zis să fie shaorma și kebab iar antreprenorii s-au conformat. Timpul a trecut. Nu mai zâmbește nimeni în ziare pentru că nu mai existe ziare. Totul e în online, tendințele s-au schimbat, gusturile s-au mai rafinat iar la Dristor kebab coada a mai scăzut. Natural. Simțindu-se obligați în a păstra moștenirea unei culturi culinare post-revoluționare, noii antreprenori caută reinventarea. Astfel kebabul a fost luat la bani mărunți de diverși Chefi cu diplome grele agățate pe pereți ușori și întors pe toate părțile până când a început să arate a dandy numai bun de agățat în farfuria consumatorului modern, frumos, educat și militant. Uneori nici n-a mai vrut să-și spună kebab temându-se că originile umile și nesănătoase ar putea să-i strice viitorul strălucit. Așa a apărut Kebunul și tot așa a apărut lebabul… mă rog Le Bab. Un soi de Dodi al-Afyed al kebabului, un oriental școlit în occident cu alură franțuzită și accent britanic. Le Bab declară deschis că celebrează bucătăria strămoșească din estul mijlociu introducând-o într-un melage cu influențe din stele Michelin și produse locale. Totul gătit pe foc deschis. La auzul unei asemenea declarații mi-am pus cămașa aia bună și fularul de cașmir și m-am dus să mănânc la prânz. Meniul este foarte scurt, bravos autorului, drept pentru care la o singură masă am mâncat jumătate din el. Locația este amenajată în deja celebra cheie: industrialo-vintage-cool-austeritate-Bro. Asta înseamnă în cazul de față o celebrare a cărămizilor de BCA și a pardoselii mozaic tip Alimentara clasa întâi, totul asezonat cu blaturi din compozit gen marmură clasa lux. Una peste alta nu e deranjant dar nu este nici de fular de cașmir și, în nici un caz de pantaloni fini, căci mi-am zgâriat blugii  într-un finisaj prost al prinderii blatului mesei de piciorul de fier. Mă rog, detalii. Până la urmă importantă e mâncarea. Am mâncat la antreu Conopidă coaptă,  Salată de andive cu rodie, Donner beignets a la Maison Bab. Toate trei foarte bune cu o mențiune specială pentru conopidă. E greu spre foarte greu să scoți ceva mai mult de un soufle din biata conopidă, dar la Le Bab imposibilul a fost bifat- conopida este atât de bună ( ușor afumată, cu iaurt și sumac) încât m-aș întoarce fie doar și pentru ea. La felul principal am avut Coastă Black Angus gătită trei zile ( probabil și trei nopți), Miel Adana și Vânătă Miso.

Vânăta nu m-a dat pe spate, era prea grea, am gustat și am lăsat-o ca atare în farfurie. Mi se pare că s-a dorit prea mult de la o biată vânătă cam cum și-a dorit Contra de la Stanciu. Adana de miel a fost bună, mi-aș fi dorit mai mult seu, carnea în sine era ușor juicyless ( tocmai am inventat un cuvânt hipsteresc, ce mă bucur!!). Coasta însă a fost vis. Trei zile și trei nopți gătită, cam cât se lupta Făt Frumos cu Zmeul până îl băga în pământ până la genunchi, Coasta , m-a marcat și m-a făcut să lăcrimez papilar. Niște castraveciori marinați viclean cu diverse ierburi de la ei din țară, o varză roșie poezie , cartofi mici în coajă… ce să mai simfonie de gusturi. La final singurul desert disponibil – un fel de Sticky Toffee Puding  a fost delicios deși, tot în Centrul Vechi, există o locație unde același desert duce la demență.

Băut cafea, plătit, plecat. Concluzia o trageți voi când veți merge să mâncați acolo, pentru că e musai să mergeți. De la Le Bab a transmis Le Onte. Over.