Oscaruri…
Când nu e politic, e social, când nu e social, e pe activisim. Când nu e nici pe social, nici pe activism, e pe segregare. Când nu e pe segregare, se găsesc alte cauze pierdute pe care să le slujească Academia Americană și tot așa…
Și mai există și hrănitul nostalgiei, ceea ce se întâmplă anul ăsta la Oscaruri. O panoplie de mari regizori, care au livrat constat industriei și-și retrăiesc momentele de glorie. Ceea ce nu e rău deloc, căci, ferească Dumnezeu de alte momente gen “La La Land” sau “Bohemian Rhapsody”. Totuși, unul din cei mai mari cineaști contemporani a luat Oscar pentru întreaga carieră: David Lynch.
Și mai există și filmele ăstea de școală nouă, făcute cu multe coaie și fără compromisuri, care nu-s nici ușor moralizatoare, nici ușor funny, nici pline de momente de actorie de “metodă” și care-s făcute doar de amorul artei. Și ăla mi se pare cinema! Fix ăla de care vorbea Scorsese când se lua de Marvel!
Așa că, în bunul obicei al internetului, vă dau o listă personală de 3 filme care meritau să fie la Oscaruri, dar nici vorbă de așa ceva.
1. Uncut Gems (dir. Benny & Josh Safdie)
Coaie uriașe ar fi descrierea perfectă pentru acest film în care Adam Sandler face un rol dramatic foarte serios și pe care îl ține în mână cât se poate de bine. Nu e ca și cum n-ar mai avea antecedente, cum ar fi Punch Drunk Love sau Funny People.
Dar, aici e altceva! E un fel de Mean Streets pe steroizi. E un Goodfellas gone horribly wrong! E o epopee a ratatului care a ales să alunece printre învârteli prin viață. Este epopeea idiotului care atunci când i se întrevede o soluție, face tot posibilul să-și anuleze orice șansă de izbăvire.
Muzica este intergalactica, căci s-a ocupat unul din cei mai interesanți experimentaliști americani, adică Oneotrix Point Never, iar gramatica vizuală este una spasmodică, isterică și profund neliniștită. Exact ca personajul principal!
1. The Lighthouse (dir. Robert Eggers)
După ce a fost publicată oficial lista nominalizaților la Oscar de anul ăsta, Willem Dafoe și Robert Pattinson au postat pe Instagram o poza cu ei arătând degetul mijlociu. Cumva, îi pot înțelege!
The Lighthouse, fimul în care cei doi sunt protagoniști, este un horror nu foarte complex, dar incredibil de bine făcut. Fiecare cadru e o poză perfect compusă și măiestria filmului stă în microreacțiile fiecărui personaj. Microreacții care se îngroașă pe măsură ce înaintăm în film și se transformă din niște ticuri imperceptibile în ieșiri necontrolate și alimentate de singurătate și de tensiunea care se construiește inevitabil între doi oameni forțați de împrejurări să stea împreună.
După care intervine delirul! La început, se insinuează și el elegant, iar linia dintre real și imaginar este destul de clară. După un build-up care ne arată exact raportul dintre personaje, vine adevărata confuzie. E ca și cum regizorul are meningită și atunci când apar excesele de criză, filmează în continuare, căci n-are de ales.
Pattinson e foarte bun, doar că doi prieteni de-ai mei, care n-au nicio legătura unul cu altul, au punctat aceeași chestie, care m-a pus pe gânduri: Pattinson nu e un mare actor ci doar a învățat cum să mimeze foarte bine actoria! Hm…
Prietenii sunt Mitoș și Ana Ularu!
1. Midsommar (dir. Ari Aster)
Aici avem de-a face cu un tip de horror care pe mine m-a înspăimântat mereu cel mai tare: genul ăla care tratează psihoza de masă. Ăla în care există o componentă profund dogmatică ce dictează acțiunile, de altfel ilogice, ale unor personaje.
Mereu am fost terifiat de asta!
Ideea de “aproape religie” care îți vinde filosofii de viață aparent salvatoare, dar care prezintă pe sub aerul relaxat și de profundă iubire și acceptare universală o rigiditate anormală care justifică orice concesie personală mă scoate din minți.
Subversiunea prin sacrificiu!
Peste toate astea, vine și realizarea tehnică impecabilă și damful iconoclastic al tuturor referințelor vizuale. Cu cât este atmosfera mai luminoasă, cu atât ești mai îngrozit, căci aștepți să se întâmple ceva.
Și se întâmplă!
Cum ziceam, probabil sunt prea non-maintream filmele astea, dar când se întâmplă pe ecran ce se întâmplă, chiar nu mai contează. Despre asta ar trebui să fie cinematografia, despre puterea de a te convinge că există lucruri care nu există…
