PROLOG:

Cum în Marea Britanie există obiceiul de-a atribui prefixul SIR celor înnobilați de Regina Mamă, la mine există această tâmpă întrupare de nomenclatură a respectului pe care-l port unui artist sub forma adăugirii termenului de “domnul” sau “doamna” .

Să facem o simulare: nu e doar Iggy Pop, e domnul Iggy Pop sau doamna Patti Smith sau domnii Coen etc…

Prin urmare, astăzi o să vorbim despre domnul Manson, care atunci când a avut ieșiri prin filme și seriale a făcut-o într-o manieră cel puțin stelară. Și nu, nu vorbesc despre ultima mescamba, aia din The New Pope.

Deci, astăzi o să vorbim despre 3 filme în care ne-a bucurat domnul Manson vizual și nu numai, căci surpriză, nu este un actor deloc rău.

1. Lost Highway (David Lynch, 1997)

Asta e un film căruia îmi este foarte greu să-i fac un rezumat sau cronică. Sau despre care mi-e aproape imposibil să spun despre ce e vorba. E foarte David Lynch! Și e un Lynch făcut în miezul anilor ’90, când era liber la experiment și se mai dădeau și bugete serioase pentru asta.

Descrierea de pe imdb zice așa: unui safoxonist de jazz îi este înscenată omuciderea propriei sale soții, iar în închisoare el se metamorfozează într-un tânăr mecanic auto, luându-și astfel viața de la capăt.

Simplu, nu? Nu! Căci e Lynch!

Marele talent al acestui regizor este că spune o poveste într-o manieră atât de bizară încât nu-ți poți lua ochii. Practic, te uiți la un pictor de geniu care începe să deseneze, cu mâna goală, un cerc perfect, iar tu stai și aștepți să vezi cum închide cercul.

Unde intră domnul Manson în film? Păi, că să nu spoiluiesc, Manson are rol de pornstar. Atât va spun…

Ca să nu mai zic că ăsta este filmul în care am ascultat pentru prima dată în viață Rammstein. Before they were cool. Știa Lynch ce știa!

1. Wrong Cops (Quentin Dupieux, 2013)

Ăsta e un regizor francez pentru care am dezvoltat un fetiș foarte serios. Și da, ca artist de muzică electronică este cunoscut drept Mr. Oizo.

Dar nu despre muzica lui Oizo discutăm aici, cât despre apucăturile regizorale ale lui, apucături care sunt mult înaintea vremurilor în care se întâmplă cinematografia acum.

Nicăieri n-am văzut o combinație mai eterogenă de comedie, SF, dramă și teatru absurd ca-n filmele lui Dupieux. Vezi Rubber, Realite, Le Daim, etc…

Dar aici, în Wrong Cops, nu a putut să nu-mi sară în ochi domnul Manson, care joacă rolul unui elev de liceu (da, atât de absurde sunt filmele lui Dupieux), care ascultă berlin techno la un walkman.

Restul e poezie!

Absurdă!

Și da, asta e un film pe care l-am văzut de câteva ori și de fiecare dată am ras cu lacrimi!

1. Let Me Make You A Martyr (Corey Asraf, John Swab, 2016)

Aici e mai complicat un pic. Dintre toate cele trei exemple, în ăsta bagă domnul Manson cea mai bună actorie. Doar că nu e filmul foarte isprăvit.

I-am înțeles intenția, e un film pe rețeta clasică de dragoste, răzbunare, făcutul dreptății cu mâna ta, doar că nu prea e povestea închegată. E șleampătă, trosnește pe la cusături și plictisește, de cele mai multe ori.

Mai puțin când apare domnul Manson, care are un rol de nativ american (amerindian) cu sânge fierbinte, stăpân pe situație și pe setea de răzbunare. Are momente de dramatism jucat fix cum trebuie și de actorie d-asta, de “metodă”, cum le place ăstora de la Oscar să zică.

E o reîncarnare hipterească, post-metal a lui Charles Bronson, recunosc!

Doar că nu e filmul foarte isprăvit…

Nu-l recomand decât dacă sunteți obsedați de Manson… Scuze, domnul Manson!

P.S.: Și pe zona de seriale, după ce a punctat o apariție în Salem, peste care treci foarte greu cu vederea, se pare că domnul Manson o să fie și-n sezonul doi din American Gods. Deci, o să trebuiască să-l reiau și p-ăsta!