Își lăsă degetele să scrie. Dansau prin aer, iar ochii îi erau spre soare. Era lumină și era bucurie. Soarele o privea de sus și știa ce va urma. Știa unde să-i lumineze pașii și calea spre calea simplă. Fetița mergea dansând. Fiecare pas pe care îl făcea era un dans. Cu fiecare atingere a pământului era altul și altul și altul. Mereu alt ritm, mereu altă vibrație, mereu altă unduire, mereu alte cuvinte, mereu alte forme și mereu alte lumi. Dar tot timpul în direcția iubirii și niciodată altfel. Așa fusese ales cândva. Așa fusese spus, iar acum se desfășura sub ochii ei. Pentru că tot ceea ce e a fost stabilit se vrea doar în serviciul iubirii și nu altfel. Orice altceva în afara ei nu suntem noi. Pășea și dansa. Privea și iubea. Avea o muzică ce îi cânta în inimă și îi deschidea zâmbetul larg. Iubirea o înveți înăuntrul tău. Iubirea pentru tot ce vine către tine. Fiecare unduire, fiecare fărâmă, fiecare emoție, fiecare zâmbet străin, fiecare poezie ce se naște din vânt e doar o fărâmă din tot. Un tot ce se scufundă în tot. Fiecare om pe care-l întâlnim, fiecare cuvânt spus sau nespus, fiecare privire ce caută claritatea ne arată drumul către tot. Fiecare tresărire, fiecare emoție trăită și retrăită ne arată dorința de tot. Ne arată despre vis, despre vraja ce ne acoperă privirea. Nimic nu apare fără un rost, nimic nu e trăit fără sens. Nimeni nu e venit pentru nimic. Toate se adunau în inima fetiței și simțea că îi explodează pieptul. Călca pământul, iar pământul îi trimitea cântecul în tălpi. Pașii urmau vocea. Dansa cu lumea, dansa cu tot. Dansase de când se știa. Dansase pentru că se unea cu tot atunci când își mișca corpul. Se succedau străzi, oameni, priviri, întâmplări, trecea printre ele ca printr-un tunel la capătul căruia zărea mereu soarele. Puternic, infinit, iubitor, cu o iubire dincolo de orice idee ne-am fi făcut noi vreodată despre ea. Lăsa totul în urmă și pășea către soare. Dansa drumul și dansa viața. Pentru că asta e tot. Ritmul pașilor de acum. Există un ritm al acumului, pe care nu-l vom mai regăsi niciodată în următorul acum. Acum. Și atât. Acum este nimicul și totul. Acum. O unicitate supremă, miraculoasă, vindecătoare. Să știi asta, să o simți cu toată ființa și te vei trezi în certitudinea că ești. Te vei privi în toată splendoarea ta și te vei vedea pentru prima oară cu adevărat. Tot ceea ce avem de înțeles se află în noi. Noduri ce așteaptă să fie deznodate. Odată desfăcute limpezesc privirea. Te trezesc din vrajă.
Pășise și cântase. Un cântec știut, un cântec cântat.
Despre femei ce iubiseră
Și muriseră.
Despre iubiri mari. Îngropate în nisip.
Ce se vor văzute pentru a fi iubite.
Să fii gol, să fii gol. Să te miști gol, să te învârți gol. Fără gânduri, fără dorințe. Să te golești de tot și să te umpli cu nimic. Fetița se apropia de apă. Inima se făcea din ce în ce mai mare. De undeva de departe se auzea greutatea orașului. În fața ei apa se deschidea solemn, silențios, generos, infinit. Se scurseră lacrimi pe obraz. Lacrimi de bucurie pentru acel moment în care totul e tăcere. Sufletul te trage de mâneca ce se grăbște să fugă. Îți arată apa. Te arată pe tine. Te învață să stai în acum, pentru că a fi, în acum, gol, smerit înseamnă a sta în profunzimile miraculoase ale sufletului. Și de asta ne temem cel mai tare. Ca de nebunie.