Iar cu ochi uimiți de copil se uita către mantia ce se așternuse peste oameni. Era o mantie făcută din ignoranță atunci când ignoranța nu e altceva decât uitarea a cine ești cu adevărat. Avusese atâția ani convingerea că lumea e așa cum îi apărea ei. Și că te duci cu inima către un om, întodeauna cu inima. Ce uitase ea era că ea există. Că ea e cineva, că e un om, care are trăiri, și suferă și poate fi rănită, și că poate să o doară. Că există. Corp, om, carne. Nu avea în ea informația asta. Că ea există. Cum să exiști fără să știi că exiști? Și mai ales cum să nu mai exiști când tu nu știi că exiști? Pot să vă povestesc eu ore despre asta. Era doar un spațiu gol în care ceilalți se instalau, iar ea trăia pentru ei. Și puteți să chemați asta cum vreți voi în limba voastră de oameni, tot ce vă pot spune eu este că îi pot înțelege perfect pe copii și inocența lor călcată de multe ori în picioare în numele vieții de aici de pe pământ, viață ce vezi dumneata are reguli și cuvinte. Și uite, vine o zi când vă e luat aerul, copacii, parcurile, viața, și cu ce o să rămâneți? Cu regulile și conceptele voastre de doi lei. Suntem așa ridicoli noi oamenii. Așa gândea fetița, încă furioasă, privind către o lume ce acum își desfășura miracolele în inima ei. Suntem ridicol de serioși, iar când vine vorba despre a simți nu știm. Nu suntem capabili. Să simți, să-l simți pe celălalt. Să se crape pieptul tău și să faci loc pentru un alt om în tine în afară de visul pe care îl ai despre tine. Dincolo de orice supărare ți-ar fi provocat oricine, să te trezești într-o dimineață și să realizezi că tot ce s-a întâmplat a fost spre binele tău. Și cel ce ți-a greșit a fost mereu în slujba sufletului tău. Mereu cu iubire. O iubire pe care noi nu o recunoaștem încă. Voi vedeți perfecțiunea, întreba fetița cu voce tare. Suferim ca să descoperim iubirea. Doare ca să se spargă ziduri. Acolo e poezia adevărată, acolo e arta, acolo e iubirea, acolo e pasiunea. În rest, praf în ochi, spuse fetița încruntată. Nu copilă, doar oameni ce sunt pe calea lor. Iubire, să lași mereu iubirea să îți inunde pieptul. Ăla e semnul bun.
Suntem suflet, și spirit, și ființe divine și am uitat complet de asta. Nu mai există informția asta în interiorul nostru, dar suntem și oameni, aici pe pământ. Și cum trăiești asta? Cum le îmbini pe ele două la un loc? Divinul și umanul? Cum faci când trăiești de parcă ești un balon cu aer ce se plimbă prin viață? Păi, fiind atent la celălalt și nu din dorința ta egoistă de a face bine sau de a fi iubit, nu, din iubirea necondiționată pe care i-o oferi unui om atunci când îl privești în ochi și simți că sunteți la fel. Pentru că e atât de firavă linia asta ce le separă. Și nu, nu le poți amesteca, pentru că tu cauți tot căi de a te iubi pe tine, iar eu aici spun despre a-l iubi pe celălat ca pe tine, pentru că doar prin el te vei descoperi pe tine. Inocent, adânc, profund, sincer, așa cum ar trebui să privești și la copilul ăla care nu a știut despre el atâta amar de vreme. Și începând de acolo și nu altfel înveți cum să fii cu adevărat om. Pentru că e o artă. Poate cea mai înaltă.