Ziua de azi îi povestea despre frica neauzită de a sta așezată în inimă și de a privi lumea de acolo. Teama că inima va greși. Și atunci te refugiezi în cap, iar el te strânge ca o menghină, pentru că nelegat la acestă energie infinită, nu are soluții. Folosește la inifinit aceleași și aceleași gânduri. Are nevoie să fie conectat la tot și de acolo să îți răspundă la întrebări prin reamintirea a cine ești tu cu adevărat. Tu, doar tu. Calea este este doar a ta, unică. Adevărul este doar al tău, nu ți-l poate da nimeni. Frica de inima ta, într-o bună zi ai să o percepi. E acolo, familiară, nerecunoscută. Ziua de azi îi mai povestea cu și mai multă putere, poate prima oară, despre cât de găunos poate fi omul. Simțea asta până în străfundurile ființei ei. Nu nu place să privim acolo, nu ne uităm pentru că vorbim mult despre iubire, prea multe cuvinte goale, însă, dincolo de iubirea despre care vorbim, ce se ascunde? Inima ei pentru prima oară pătrunsese în cotloane, pe care nu le privise niciodată cu adevărat. Grea ca plumbul se așternea în ea senzația asta. Cotloane cu praf, ochi goi ce se ascund pe după ziduri, zâmbete pocite. Așa i se înfățișa lumea acum, pentru prima oară. Poate fi omul curat? Complet, pur, inocent sau are dreptul să acopere umbrele ce nu se văd? Poate inima unui om să fie imaculată atunci când privește o altă inimă care e exact ca ea? În ea se amestecau tot felul de emoții, le privea. Lacrimile i se rostogoleau pe obraz, iar fața îi ardea. Nu putea fi așa și totuși era. Poți să iubești omul chiar și așa cum îl vezi acum? O întrebă o voce puternică. Poți să iubești știind că e atâta întunecime?
Încă nu… Încă nu… răspunse cu capul plecat.
Privea cu ochii mari de copil către om. De unde se nasc toate astea? Avea atât de multe întrebări, doar că nu se mai putea uita către nimeni pentru un răspuns, pentru prima oară nu mai era iubirea despre care știa ea. Era altceva. Cu totul și cu totul altceva. Ceva se schimba. Trebuia să își asculte inima, să îi dea răgaz corpului și va primi răspunsurile. Trebuia să aibă încredere. Ceva se transforma. Nu văzuse niciodată atât de limpede profunzimea hăului. Nu văzuse niciodată adevărul atât de clar. Nu-l văzuse niciodată pe om atât de hidos. Și totuși suntem. Poți să simți compasiune privind către hâdul pe care îl ținem atât de bine ascuns? Cu timpul, poate că da, răspunse iar fetița.
Doar că trebuie să te scufunzi acolo, în oala grotească a iadului, să privești omul fără milă, fără frică, fără să acoperi nimic și numai atunci e posibil să începi să simți compasiune. Întâi ți se sfâșie inima, apoi înțelegi că asta e ceea ce avem de curățat toți. Unul câte unul, partea cea mai întunecată pe care o ascundem de lumina soarelui. Își asculta inima. Mi-ai promis că ai să mă ții mereu de mână, îi spuse ea. Da, dar trebuia să vezi și asta. Trebuia să simți și asta.
