Trebuie să recunoaștem că zilele astea ne-am plâns de milă din cauza restricțiilor impuse din cauza pandemiei de coronavirus și e normal să se întâmple așa. Cei care știu care e senzația de a face mișcare în aer liber e normal să simtă că se sufocă în propriile case. Chiar dacă au și curți. Întâmplarea face ca la începutul acestei săptămani să ajungă la mine o serie de povestiri trăite de un domn absolut savuros la începutul anilor 80. Pentru cei care nu au trăit acele vremuri se impune precizarea că în vremea comunismului era destul de greu, la limita imposibilului chiar, să poți ieși din tară. Iar dacă reușeai existau o mulțime de limite și condiții care te-ar fi făcut să renunți chiar dacă ți se dădea voie să ieși. De exemplu, nu aveai voie să pleci din țară cu o sumă prea mare de bani. Cardurile nu existau, iar banii erau doar cash. Imaginați-vă doar cât de complicat era!  Practic erau reguli ca în vreme de pandemie. Comunistă.

Revenind, vă spuneam că am dat peste niște rânduri scrise de Lucian Bîrla, un domn absolut senzațional, care efectiv iubește bicicleta și mersul pe ea dintotdeauna. El povestește cum a reușit să plece împreună cu câțiva prieteni în 1983 într-o călătorie de tip Euro Tour. Am reușit să-l contactez telefonic pentru a-i cere acceptul de a-i face cunoscută experiența și cu această ocazie am avut șansa de a povesti preț de vreo 90 de minute cu el despre diverse aventuri trăite și despre planurile pe care le are.

Vă spun atât: acum are 68 de ani, în 2017 s-a pensionat și chiar în acel an a plecat într-o călătorie cu bicicleta prin Europa pe traseul Lisabona, Cabo Sao Vicente, apoi spre Spania înspre Gibraltar, Malaga, Barcelona, apoi pe malul mării până în Marsilia, a continuat pe malul Ronului spre Avignon, Lyon, Geneva, Lausanne, Frankfurt, Ulm iar de acolo pe malul Dunării, Viena, Bratislava, Budapesta. Aproximativ 10 săptămâni, din 15 mai până pe 01 august, vreo 5.000 de kilometri.

În 2018 a pornit din nordul Germaniei, din Berlin spre Potsdam, Munster, apoi spre Olanda pe lângă Utrecht până în Amsterdam, apoi pe malul oceanului până la Haga, de acolo spre Hook of Holland de unde a luat feribotul până la Harwich în Marea Britanie, a urmat Londra, după care a mers spre Canalul Mânecii de unde iar a luat feribotul, de data asta până în Franța, din pasul Calais spre Dunkerque, de acolo spre Lille, unde a străbătut una dintre etapele emblematice ale Turului Franței, Paris-Roubaix, apoi a mers spre Bruxelles. Aproximativ două luni și vreo 3000 de kilometri.

În 2019 a pedalat toată Italia. Vreo 7 săptămâni și vreo 3500 de kilometri, pornind de lângă Trieste, Pordenone spre Passo San Boldo unde a asistat la o etapă din Turul Italiei. De acolo a coborât spre Mantova, Verona, Milano, Monza, unde a avut șansa de a face un tur cu bicicleta pe celebrul circuit, apoi Lacul Como, Novarra, Torino, Montferrato, Parma, Imola, Rimini, apoi pe malul Mării Adriatice până în Veneția și la final Padova.

Pentru 2020 avea pregătit un traseu de aproximativ 3500 de kilometri în Franța dar, cel mai probabil, va fi nevoit să renunțe la el. Ar fi plecat din Pasul Calais, coasta Normandiei, mănăstirea San Michel, valea Loirei, Paris, Verdun, Luxembourg, cu final în Belgia, la Liege.

Pentru 2021 plănuiește o tură în Spania. Cu autobuzul până la San Sebastian, de acolo spre Bilbao, Santiago de Compostela, Madrid, Zaragoza.

În 2022 ar vrea Danemarca, iar pentru 2023 plănuiește să meargă în Norvegia. Toate astea le face singur, cu o pasiune greu de descris în cuvinte. Distanțele de mii de kilometri dintre țări pentru el sunt doar peisaje care îi produc bucurii și fericire.

În urma discuției avute cu el am decis ca la prima ocazie să facem un interviu pentru Cardioguerrilla. Abia aștept această primă ocazie. Deocamdată va las mai jos povestea aventurii sale EURO TOUR 83.

EUROTOUR 1983

“În urma unei așa zise  “provocări” primite pe Facebook, Andrei Sergiu și alți prieteni mi-au sugerat să dezvolt o postare. Adică povestea primei mele ieșiri cu bicicleta în Europa, aș adauga “Europa socialistă”, în urmă cu aproape 40 de ani. La acea vreme nu aveam dreptul la liberă circulație și eram obligați să călătorim doar în țările comuniste (și chiar și așa obținerea pașaportului și a  vizei de la statul român era o mare problemă) așa că am inclus în planul de călătorie următoarele țări: URSS-ul (fosta), Polonia, Cehoslovacia (fosta) , Ungaria, ieșirea din țară urmând să fie pe la vama Siret, iar intrarea prin vama Borș.

Traseul făcut, trecea prin capitale și orașe foarte importante, pe care le știam din cărțile de școală sau din poveștile altora, folosind doar hărțile și broșurile turistice !!! Cred că de la aceste broșuri turistice a pornit de fapt ideea unei călătorii.

Sincer, mă apucă groaza când mă gândesc cum era pentru că acum folosesc GPS-ul, traseul îl fac pe Bikemap, obiectivele și documentarea detaliată pe Google, totul cu un an înaintea călătoriei, pentru fiecare zi chiar, cu kilometri, cu locurile de campare, obiective de vizitat, postările și conexiunea cu prietenii pe Facebook și email, legătura permanentă cu familia prin telefon, șamd.

Am să încep cu obținerea “aprobării de călătorie”. Mai întâi problema primordială a fost chiar la firma unde lucram atunci, Combinatul de Utilaj Greu-Fortus, Iași. Era nevoie de o aprobare de la colectivul colegilor de muncă din secția unde lucram, una de la sindicat, una de la organizația de partid a secției (mare problemă pentru mine, că nu eram și nu am fost membru de partid). De la fiecare am obținut “un proces verbal” de bună purtare si recomandarea de a obține pașaportul de călătorie.

Vreau  să menționez că  pașaportele stăteau la Serviciul Pașapoarte. Procedura de însușire a pașaportului era așa: dădeai buletinul, primeai pașaportul și în 24 ore părăseai țara, iar la întoarcere, tot în 24 de ore, procesul invers.

Aceste “documente” le-am depus la serviciul pașapoarte urmând să aștept primirea pașaportului, cu vizele, inclusiv  valuta echivalenta a 250 lei ( salariul meu de inginer era 1800) pentru toate țările la un loc. Deci trebuia oficial, să ne descurcăm o lună de zile prin trei țări cu doar contravaloarea celor 250 de lei. Un dolar era 5 lei pe piața neagră.

Am găsit în original, câteva broșuri și hărți, folosite la “planul călătoriei”, pe care le prezint mai jos. Cu această ocazie aș vrea să menționez două nume, Dan Lascu și Traian Mihordea,  care din păcate acum  nu “vor” să mă mai însoțească, doi dintre mulții prieteni și colegi , cu care ne-am antrenat și au depus documentele pentru pașapoarte.

Planul călătoriei pe baza doar a hărților și broșurilor:

Broșuri cu campingurile și cu stațiunile din Cehoslovacia care ne-au inspirat pentru această călătorie.

Broșuri turistice din Polonia și o broșura cu Wroclaw, un oraș mare prin care am trecut și unde chiar am dormit la hotel o noapte.

Povestea continuă cu câteva detalii. Cum aș fi putut ajunge la a călători pe bicicletă, fără însă a avea bicicicletă? Totul a început în vremea copilăriei, când am făcut prima tură, cu o bicicletă “de damă”, prima mea bicicletă, între Păunești (de Vrancea), satul natal, și Mărăști (satul natal al tatălui, renumit pentru luptele din Primul Razboi). N-a durat prea mult aventura cu acea bicicletă pentru ca mama, care a preferat să mă știe mai degrabă teafăr în detrimentul bucuriei din vârful pedalelor, a vândut-o după ce mai mulți vecini i-au povestit că m-au văzut coborând cu viteză foarte mare dealurile de lângă sat.

În timpul socialismului se întampla un lucru frustrant ( era valabil și în alte țări socialiste – o să vă dovedesc mai târziu ), totul era pe cartelă: ouăle, faina albă, uleiul de gătit, orezul, carnea, etc. Te prezentai odată pe lună la “alimentara” cea mai apropiată și luai rația cuvenită aferentă numărului de persoane din familie. Dar ca să poți supravețui aveai metoda “descurcărețului”, cu relații peste tot, la alimentară, la restaurant, la librărie, la măcelarie, la benzinarie, etc. Deci urmând modelul de mai sus și având un coleg de service, Radu Filip (Domnul să-l aibă alături), cu relații la depozitul cooperației, acesta a venit într-o zi cu propunerea să ne cumpărăm biciclete, ca să venim cu ele la serviciu. Zis și făcut, eu am luat o “Ukraina” și mai mulți colegi au luat câte un “Sputnik”, biciciclete luate direct din depozit, înainte să ajungă în magazine (metoda descurcărețului cu relații).

Între timp am modificat-o, i-am pus butuci de roți de Sputnik, cu pinioane și schimbător, cu pedale și ax pedalier de la o bicicletă veche. Acum  puteam să fiu pe șosea, împreună cu prietenii în weekend, pedalând din Iași până la Podul Iloaiei (15 km) sau Târgul Frumos (45 km) și retur. Am început iar să mă bucur de mersul pe bicicletă, să gust plăcerea pedalatului și să conturez câteva idei pentru un tur european. Idei împărtășite de mai mulți dintre prietenii mei, care îmi erau și colegi de muncă. Cu această ocazie am dorit să fac și o “mică istorie” a socialismului, simțită pe propria-mi piele.

Undeva pe la începutul primăverii în 1983 am depus actele pentru pașapoarte și valută, iar noi am început antrenamentele odată cu venirea primelor zile calde. Despre echipament, doar câteva detalii. Gențile (coburi) laterale puse pe portbagajul din spate (nici pomeneală să fi existat la acea vreme în magazine), așa că de la magazinul „Vânătorul și Pescarul” am cumpărat câte două rucsacuri, am tăiat și ajustat curelele de pus în spate să fie potrivite de pus pe portbagaj.  Suportul pentru bidonul de apă l-am fabricat din sârma de inox (de fapt electrozi de sudură), iar bidonul din plastic l-am obținut din laboratorul chimic de la Serviciul Controlului Tehnic de Calitate al combinatului, fiind de fapt, un bidon de un litru în care se depozita, agent chimic. Dintr-o pereche de pantaloni de „trening” o vecină mi-a tăiat și cusut o pereche de “pantaloni de ciclism”.

În naivitatea noastră am mers la secretarul general de partid al combinatului, cel care decidea totul (nu-mi amintesc numele, dar era venit de la Cooperativa Agricolă de Producție Ciurea, o comună vecină Iașiului ), să-i spunem de intenția noastră și că dorim să călătorim în numele combinatului, să folosim sigla FORTUS și să ne împrumute, repet, să ne împrumute pe durata călătoriei, câte un set complet de „treininguri” cu emblema FORTUS, din magazia combinatului.

– “Cum credeți voi bă, că o sa fac asta?!  Voi o să vă pișați pe nu știu unde, o sa fiți văzuți, asta făcând  de râs combinatul? Nu aprob!!!! “

Așadar, printr-un prieten, am împrumutat treiningurile de la o echipă de fotbal și toți am avut același echipament, doar că fără monogramă, adică „nepersonalizate”.

Între timp în fiecare duminică, ne antrenam, pedalând de la Iași spre Târgul Frumos sau mai departe, făcând aproximativ 100 kilometri pe zi. Eram un grup constant de cinci sau șase, la care se adăugau și alții, și așa ajungeam să fim în jur de zece bicicliști odată, pe șosea.

Intenția noastră a ajuns repede la cunoștința salariaților combitatului (atunci cred ca în jur de 15.000 !!! ) și în fiecare duminică ni se alăturau noi colegi. Într-o duminică, apare un nou coleg, puțin mai durduliu, pentru prima dată. Avea să fie și ultima. În acea zi aveam programată o distanță mai mare, adică până la Strunga, o localitate situată după Târgu Frumos , la vreo 7 kilometri, dar acești kilometri erau într-o pantă lungă și abruptă.  Ajunși la Târgu Frumos le-am spus celorlalți să continuăm până la Strunga urmând să mâncăm acolo, știind că era stațiune de odihnă și tratament în acele vremuri.  Noi, cei care ne mai antrenasem, am ajuns primii în stațiune și am descoperit stupefiați ca totul era închis (deschiderea oficială era programată pe 1 Mai ??!!).  Dan a cumpărat de la aprozar, singurul magazin deschis, niște mere, cam singurele produse disponibile. Am mâncat câteva, aproape cu tot cu codițe, până au apărut și ceilalți, ultimul  desigur, noul venit. Prima lui întrebare.

– “Ce așteptați stând pe iarbă pe marginea drumului?”

Văzându-l așa de nervos și pornit nici unul dintre noi nu îndrăznea să-i răspundă. Înțelegând marea “tragedie” aruncă bicicleta și începe să ne certe nervos, că de ce nu am rămas în Târgu Frumos să mâncăm? Uitându-mă la el am înțeles cum arată o ”dezamăgire”adevarată !!! Deci, pentru el asta avea să fie prima și ultima ședință de pregătire pentru turul european! Cu “teamă” îi oferim două mere, pe care le-a înfulecat în totalitate. Ce să mai, a fost mare dramă pentru el. Recunosc că și pentru noi a fost neplăcut și neașteptat finalul, dar nu l-am transformat într-o extraordinară tragedie. Era doar o situație care avea nevoie de o rezolvare. Oricum, ne-am întors înfometați  la Hanul  Restaurant din Târgu Frumos unde am comandat ciorbiță de fasole și cartofi cu crenvurști prăjiți (de fapt singurul fel de mâncare valabil !!).  Nici nu a ajuns chelnerița înapoi în bucătarie după ce a pus coșulețul cu chifle pe masă că au și dispărut. Așa că a mai adus un coșuleț plin cu chifle, odată cu ciorba de fasole. Am terminat prânzul și ne-am relaxat. Prietenul cu pricina întreabă “ce mai avem de mâncat”. Cu “tristețe în suflet” îi spunem că am terminat prânzul și suntem gata de reîntoarcere. Mă rog, după câteva secunde apare satisfăcut, cu o mare prăjitură în mână, înfulecând de zor.

După mai mulți ani când am rememorat întâmplarea, ne-a spus că pe drum, de foame, vedea oile care pășteau pe câmp ca la desene animate, întinse în tava, pe masă, cu măr în bot. De oboseală și foame pe noi ne-ar fi împușcat când i-am spus că totul era inchis.

În paralel, ne documentam despre traseu, ce să vedem și cum, unde era mai bine și unde nu, strategii de abordare a fiecărei țări, etc. În unanimitate am decis ca ”punctul maxim” al călătoriei, să fie Cehoslovacia, ținând cont de viața socială și economică. Cehii petreceau vacanțele pe malul mării noastre, la fel polonezii și germanii democrați. Cu toate că era socialistă cum era și România, aveam să descoperim că Cehoslovacia era total diferită de țara noastră. Am decis ca Praga să fie ținta noastră, iar restul doar drumul care să ne ducă și să ne aducă. Mai adaug câteva poze, din broșurile care ne-au îndemnat să facem această aventură de a vedea Cehoslovacia și, implicit, Praga. Veți vedea că la acea vreme TRABANTUL era subiect de reclamă, la fel și “obiectivele comuniste”. De altfel este o țară frumoasă, castele peste tot (nu am vizitat nici unul din lipsa de timp), civilizată și cu un nivel de trai de neimaginat de noi (voi argumenta la timpul potrivit). Proletari din toate țările uniți-vă! Ha, ha, ha. Acesta era sloganul comuniștilor.

În următoarele două episoade vom urmări călătoria propriu-zisă cu peripețiile aferente.