Pentru că e ca o vacanţă căzută brusc din cer… genul ăla pe care ţi-o doreai dintotdeauna în secret, dar știai că nu se va întâmpla vreodată. Sub semnul “doar dacă, cine știe”… Și “cine știe” a venit! Da, știu, a fost la impuse. E cu cartelă. E cu urlete. E fără drepturi. E cu insomnii. Cu conspiraţionisme și “nimic nu va mai fi la fel”… cu toate spaimele astea:
Când mai reparai tu balconul și mai făceai grădina în spate; când mai vorbeai tu cu fii-ta ore-n șir pe zi, decontând un întreg lest psihanalitic; când mai stăteai tu în cadă la prânz și-ţi făceai cartofi prăjiţi după, c-așa a mirosit de la vecinul; când mai stăteai tu cu tine însuţi în sevraj de tine însuţi pentru a te împăca cu tine însuţi; când mai vedeai tu atâta listă de filme ce n-ai văzut pe net în ultimii patru ani, pentru c-ai stat atât de mult și prost cu prostul/proasta ăla/aia toxic(ă); când mai puneai tu pământ de flori florilor sau mai apucai să termini ultimele două cărţi de pe raft, care stăteau acolo de la Crăciun; când mai ţineai tu post (din care cinci zile de negru), fără să fii nevoit(ă) să mănânci pe fugă în mașină; păi când mai puneai tu bani deoparte când înainte se duceau deamboulea pă niște inerţii useless; când te mai uitai tu ca prostul fără să te bată nimeni pe umăr la niște porumbei care se joacă și s-auzi o stradă întreagă de copaci foșnind cu tot cu păsărele; când te mai dădeai tu cu bicla prin orașu’ gol, uitând pur și simplu când ai pus benzină în rezervor; când mai aveai tu timp de-atâta introspecţie și citit jurnale din facultate astfel încât să-i respingi pe loc fostului/fostei avansurile de gen “dacă tot n-ai cu cine..”; când mai puteai să-ţi permiți să nu răspunzi, atât de motivat, la telefoanele la care urai să răspunzi altădată; când mai puteai să-ţi rescrii singur toată lista de proprietăţi a vieţii tale, practic să-ţi faci curat în viaţă, și, eventual, să-i schimbi direcţia; când mai puteai să fii atât de sincer cu ceilalţi cu care aveai relaţii de gen ‘it’s complicated” încât să nu-ţi pese “ce se va auzi după”?
Eh, dragilor, într-o zi o să ţipăm din toţi rărunchii împotriva a tot ceea ce am ţipat în timpul lockdown-ului: “Opriţi planeta, vreau din nou în pandemie să pot trăi și gândi limpede!!”
În fapt, pandemia ne-a adus în faţă tot ce ne era de prisos sau impotriva naturii înainte de a ne opri din cel mai mare vârtej în care ni s-a văzut mai clar ca niciodată randomness-ul existenţial.
Și-acum la joacă. Ne vedem la universitate, la ceas, da!?
