Era poate pentru prima oară când copila se așeza pe o piatră și se uita cu atenție către lume. De sus în jos și de jos în sus. Ceva era anapoda. Dar ce? Unii țipau, alții plângeau, erau unii care rânjeau, alții și alții și alții și toți la fel. Se uita către o poveste în care se făcea că oamenii își acoperiseră fețele de frică să nu moară și se făcea că își acoperau și mâinile de frică să nu se mânjească cu viața. Se făcea că prin urechile lor curgeau vorbe ce-i vrăjeau și nimic din ceea ce era al lor nu mai exista. Uitaseră despre stele și despre univers. Despre mistere și despre frumusețea nemărginită a vieții de dincolo. Se făcea că omul uitase de om, uitase de unde vine și despre cine e. Credeau că sunt corp prins într-o lume făcută din reguli hilare în care viața se limita la vârful degetelor și nu mai departe de degetele de la picioare. Se făcea că totul părea atât de real încât absurdul devenise viața. Se făcea că mințile oamenilor erau atât de adânc cuprinse de vraja adormirii încât zâmbetul, lumina, frumusețea deveniseră apanajul smintiților și atât. Pentru că ce om, spuneau, care trăiește pe pâmânt mai are timp să se uite la stele și să râdă. Ce om întreg la minte își mai permite să fie liber și ușor. Să se joace cu fluturi, și să iubească puful puilor de găină. Ce om întreg la minte mai avea timp să privească florile, să asculte cu atenție cum sângele picură prin vene, iar lumina iese prin degete. Râsetul copiilor încă mai răsuna a sunet de trezire, dar cine mai avea urechi de auzit? Totul era cufundat într-un somn profund, în care unii întrezăreau lumina, dar foarte puțini adevărul. Se rânduise lumea în așa fel încât totul era adormire. Oare așa a fost mereu și abia acum văd? O liniște profundă înaintea unei furtuni ce va mătura toate fundațiile de beton pe care oamenii le înfipseseră în pâmânt cu siguranța omului mare ce crede că știe ce face. Ce greșeală. Ce copilărie. Câtă lipsă de prospețime. Câtă nesăbuință. Fetița se ridică de pe piatră, șterse pâmântul ce ar fi vrut să o urmeze și plecă înapoi de unde venise. Pașii ei zguduiau pământul, iar dedesuptul lor cântau pietrele și rocile, apele și munții. Era un cântec nou, pe care nici pământul nu-l știa. Nou și proaspăt. Îl ascultau toți cu atenție pentru că le povestea despre ceea ce nu fusese niciodată spus. Era o lume ce acum se desena. Vârful degetelor și dincolo de ele cântau un cântec nou. Adevărul despre un pâmânt, o planetă, un copil, un univers, și mai ales despre certitudinea că singurul lucru de făcut cu adevărat important, aici pe pământ, este să zâmbești și să iubești. Dar cum, întrebau mulți. Cum?
Să te joci cu cerul până când corpul îți devine transparent.
Să lași inima să bată la vedere cu curajul ochilor ce cuprind tot Universul.
Să iubești pământul până când ai să reînveți să iubești iubirea
Și să-ți fie singurul drum.
