Și pentru că omul este esență pură, liberă, curată și atât, fetița se șterse la ochi de toți și toate ce erau în jur și privi către cer. Iar și iar și iar și iar. Pentru că, nu-i așa, totul e formă înmagazinată. Prinsă de celulele, rânjind monstruos umanului, la fel și divinului. Pentru că, nu-i așa, le știm separate. Pentru că, nu-i așa, ne-am agățat de viață, iar ea nu e decât o joacă ce pare atât de reală. Ne înfige picioarele în pământ mințindu-ne cu viața. Ne jucăm rolurile într-o piesă magistral regizată, amăgindu-ne să urmăm alte căi în afară de cea dreaptă. Ce înseamnă calea dreaptă? Să fii om, temporar și să îți reamintești cine ești și din ce ești făcut. Susurul apei se împletea cu bătaia vântului, așteptând să prindă din urmă picăturile de ploaie ce nu se hotărau să cadă. Întârziau în aer pentru că dansul era de preferat căderii. Căderea e bruscă, lovește. Mai târziu doare. Cu cât te scufunzi mai mult în ea cu atât ai să fii mai puternic. Căderea îți e dar. E o lege pe care omul a uitat-o. E necesar să o faci cu claritatea ce vede tot ceea ce încearcă să fie ascuns de limpezimea celui ce observă. E un joc în care înveți să privești din ce în ce mai atent. Să te uiți către tine cu curiozitatea copilului ce vede ploaia pentru prima oară. Nu vă obișnuiți cu voi. Rămâneți mereu surprinși de cine puteți fi, cânta fetița, țopăind când într-un picior când într-altul. Nu vă așezați în nemișcarea unei vieți ce nu aduce nimic nou, fiți curioși, explorați, visați, jucați-vă, râdeți și să fiți convinși că toate pot schimba lumea. Dintr-o clipă, în alta. Pentru că asta înseamnă să îți reamintești despre cine ești. Să știi că fiecare gând pe care îl ai, fiecare tresărire ce îți traversează corpul, fiecare cuvânt pe care l-ai trimis în aer a lăsat o urmă. Să știți cu siguranța cu care focul arde, că tot ceea ce gândiți modelează lumea în care trăim. Oare de ce copiilor li se pare atât de natural, iar oamenii mari nu înțeleg asta? Oare de ce școlile îi învață pe oameni despre lucruri lipsite de suflet, mai mult sau mai puțin adevărate, dar nimeni nu mai suflă nimic despre ce e un om. Despre cine e omul. Despre cum e făcut omul. Despre cum simte un om. Oare de unde atâta uitare? Oare de ce ajung aceste ființe atât de complexe să uite care e propriul lor adevăr? Sau care e efectul adevărului asupra lor. Care e diferența dintre minciună și adevăr simțită în propriul corp? Care e diferența dintre neputință și forța cu care poți muta munți. Copila se plimba lungind pașii, sărind direct în bălțile albastre ce oglindeau cerul, vorbind cu păsările și cuprinzând verdele ce acoperea pământul. Puterea unei culori pentru sufletul unui om. Asta este cu adevărat ceea ce știința ar trebui să studieze. Puterea sunetului ce îți învăluie sufletul și ți-l poartă dincolo de timp, spațiu și dincolo de orice invenție a omului. Știința dinăuntrul omului și nu cea din afara lui. Știința nu e separată de om. E intrinsecă și doar prin el. Este știință pură atunci când sufletul unui om se conectează la divin și de acolo se coboară daruri pe care mintea nu le-a putut vreodată concepe. Este știință pură atunci când mintea îți e aliniată cu inima și cu sufletul și cu corpul. Iubirea este știință pură și nu va putea fi vreodată studiată. Pentru că este esența din care omul e făcut. Pentru că ea nu se poate decât trăi. Și este singurul adevăr în acestă lume infinită făcută din miliarde de bucăți în căutarea formei. În timp ce fragmentul a uitat că este infinitul și tot el poate desena forma.
Iar și iar și iar și iar.
Ce frumos…, e frumos ca e adevărat!