Miroase a tei.

Miroase a mine și a tine.

Din spatele lunii,

Până și cerul se uită la noi.

Cântă și se aude de departe.

Își anunță planul de a ne uni.

Într-un univers ce știe, știe despre mine, știe despre tine, știe despre tei.

Odată cu începutul, odată cu sfârșitul, odată cu cerul, odată cu pământul, odată cu noi.

Avea trupul obosit de la atâta alergare. Pașii călcaseră fără oprire până rămăsese fără suflu. Nu o întrebase nimeni și vorbesc aici despre tălpi, dacă vrea sau nu să meargă. Aerul ieșea cu puture din plămâni, aruncat afară de o emoție pe care nu o știa. Credem despre noi că știm, doar că vă spun un secret, în lăcașurile sufletului nostru se ascund povești, pe care nu cred că le-am știut vreodată. Ele sunt poveștile din care noi ne cârpim lumea, sunt poveștile pe care ni le spunem moment de moment crezând că ceea ce facem este bine știut. Să știți că nu. Ne ascundem în spatele unui paravan și de acolo pare că trăim, că alegem și că știm. Cum arată un om cu adevărat? Dacă nu ar exista haine și corpul ce ne acoperă, cum am arăta noi cu adevărat? Dacă ați putea să închideți ochii și să priviți infinita încrengătură de fire ce ne leagă unul de celălalt, totul făcut cu atât de mult sens și cu atât de multă iubire. Legați de ceilalți prin tot ceea ce purtăm în celulele noastre. Dacă am putea să vedem toate astea, cum credeți că ar arăta lumea? Credeți că am fi mai recunoscători pentru ceea ce ne este adus în față? Credeți că dacă am vedea lumea pentru ceea ce este ea cu adevărat ar mai durea la fel de tare? Copila se întrebase mereu de ce doare durerea? De unde vine ea? Ce cod secret este ascuns înăuntrul ei? Doare amintirea ce se retrezește la viață? Doare ceea ce am țesut în străfundurile noastre despre viață? Doare adevărul ce se vrea văzut. Se ridică de jos, căzuse și își julise genunchiul. Pielea se amestecase cu nisipul și cu sângele ce ieșise la vedere. Roșu și puternic. Reușea cu greu să-și întindă piciorul. Plecă ușor spre casă, ascunzându-și rana. În exact acel moment ascunderea devenise automată și de acolo orice va urma va fi tăinuit cu măiestrie până când va reuși să își ascundă chiar și ei adevărul . Iar sângele nu va mai fi sânge ci culoare, lacrimile nu vor mai fi lacrimi ci ploaie, iar lipsa de iubire nu va mai fi lipsă ci poveste inventată. Firescul și normalitatea unui corp vor deveni umbre, ceea ce se va instala la vedere vor fi modalități infinite de a ascunde ceva, orice. Și ușor, ușor vom uita de ce și de unde ne vin gândurile, reacțiile, judecățile. Pentru că ele nu vor mai fi ale noastre, ci ficele și fiii neadevărului. Fiecare are neadevărul lui colorat în fel și chip, împopoțonat în fel și chip, gătit și curățat doar că nu e adevărul. E un înlocuitor, iar în aceste ițe în care ne-am încurcat mă întreb ce fir poate apuca omul pentru a găsi drumul bun către el.

Care e calea dreaptă atunci când furtuna îți spulberă barca pe care cu atâta effort și migală ți-ai construit-o? Mai poți acunde ceva atunci? Cred că nu. Furtuna sunt oamenii pe care viața atât de iscusit ți-i scoate în cale. Prin ei vei învăța despre adevăr. Ei îți vor fi oglindă. În ei vei putea privi ceea ce e înăuntrul tău dincolo de podoabe. Cum ai să știi că nu te uiți către adevăr? O să te doară. Până când ai să îți vezi plutirea prin univers.