Călătorești dinspre cer spre pământ, ajungi aici și te amesteci printre ceilalți oameni ca și când ai fi unul dintre ei. Și da, ești. Chiar ești. Doar că mai e o bucățică din tine care trebuie, chiar trebuie să-și amintească de unde a venit și cine e. Tu îți ești călăuză mai presus de orice. Îți trebuie niște timp să îți reamintești ce înseamnă ca viața să îți fie bucurie chiar și atunci când privești cu ochii deschiși înăuntrul beznei. Ai de aflat aici pe pământul ăsta ce îți face inima bucuroasă, și care e momentul în care o vei deschide complet și necondiționat. Cândva, demult se povestește cum creatorul a uitat despre el. Poate că a făcut-o cu intenție. Ce știm este că a uitat complet că toată puterea e la el și că poate face orice, absolut orice atâta timp cât inima îi este pe calea dreaptă. Trebuie doar să învețe să ceară, iar voia îi este urmată. S-a întâmplat ca înăuntrul nostru să mai existe o lume, o lume la care ne-am uitat cu ochii mari și pe care, la vremea aia, am acceptat-o drept reală. E o lume subtilă făcută din zgomote, sensuri, mirosuri, priviri, emoții, interpretări, suferință. O lume făcută din ceea ce am crezut despre lume la un moment dat și atât. Aceea simțire nu se va rafina, nu se va schimba, nu se va modifica și nu e adevărul. Se va piti pe după neștiința de a fi om, în numele unei științe construite de om, pe după teama de a te privi în ochi și pe după ceea ce am învățat că suntem. Nu de la noi ci de la tot ce ne înconjoară. Și se va repeta la infinit, într-un cerc fără ieșire, pentru a fi văzută drept intrus, pentru că nu-i așa plutim într-un spațiu despre care nu știm aproape nimic, pe o planetă despre care știm atât de puțin, acoperiți de niște luminițe pe care le numim stele. Și atunci cum am putea noi să fim atât de puțin, mă întreb. Unii îi află sensul acum, alții mai călătoresc mii și mii și mii de ani ca să îi înțeleagă rostul. Lumea asta ce ne-a fost învățată se pune pe post de cârmaci, îți fură voia și pleacă într-o călătorie. Îți cere să respecți etape și reguli așa cum ele au fost stabilite și fixate. Se gătește în conducător și îți dictează cu voce fermă ce ai de făcut, cum și când. Se răstește la orice parte din tine, care spune altfel decât el. Îți dictează despre cum să crezi în timp, unghiuri și în segmente ca fiind singurul mod de a afla despre adevăr. Ceea ce ești cu adevărat o numește erezie sau nebunie. O închide undeva în întuneric și o acoperă ca fiind nedemnă de ascultat. Îți ironizează lacrimile și te lovește nemilos ori de câte ori are ocazia.
Și unde e creatorul în tot timpul ăsta, întrebă fetița nedumerită.
Te ghidează ca să vezi. Îți arată moment de moment, scoțându-ți în cale povești făcute de alții, dar mereu ale tale. Lasă vocea să te certe până când vei înțelege că nu e a ta. Ești tu curajoasă să te uiți către tine?
Uneori da, alteori nu, răspunse fetița cu roșu în obraji.
De câte ori nu decizi ești lăsată în liniște, pentru că sufletul tău nu e pregătit să vadă. Decizia va fi întodeauna a ta și acolo îți e și creatorul despre care îți povestesc.
Nu înțeleg ce-mi spui, îi vorbi timid fetița.
E un loc înăuntrul tău care îți știe adevărul. Ești dispusă să te lupți pentru el orice ar însemna asta? Ești dispusă să înveți a te iubi? Ei bine, acolo e și creatorul. În adevărul pe care ți-l spui moment de moment. Ai puterea să faci asta? Ai puterea să-l asculți chiar dacă el te sfâșie? Ai puterea să te ții de mână chiar și atunci când ai greșit? Ai puterea să îți vezi adevărul mereu cu iubire? Mai multă decât ai primit vreodată?
Ai puterea să vezi că tu și doar tu desenezi lumea din afara ta? Pentru că îți trebuie o forță imensă să lași să îți curgă asta prin vene.