În 2012, când am dat curs unei invitații de a mă alătura unui grup de toate naționalitățile și specialitățile pentru a pilota un program de regăsire și expansiune personală, nu am stat nicio clipă pe gânduri. Am străbătut o jumătate de planetă ca să aterizez în sauna umedă care este Amazonul și să străbat într-o bărcuță cu un singur motor amărât o cale de nouă ore pe apă.

Am ajuns într-o comunitate aparținând tribului Shipibo – populație de vreo 30.000 locuitori, din informațiile existente, împrăștiați în toată jungla amazoniană, în comunități de 20-30 de persoane, atât cât poate susține o zonă de pescuit și cules/grădinărit. Am fost șocată de contactul cu modul tipic în care trăiesc acești oameni: în căsuțe suspendate pe piloni, să nu ajungă apa și animalele la ei, mâncând ce pește prind și ce fructe culeg, lucrând la tot felul de obiecte de artizanat pe care le vând pe străzile din Iquitos ca să își poată cumpăra detergent, ulei, orez și sare.

O sărăcie cumplită și perspectiva occidentalului despre țările „subdezvoltate” erau cadrul în care urma să descopăr o bogăție sufletească fără margini. Amazonul mi-a arătat, prin tribul care ne-a primit și cu ajutorul șamanilor cu care am lucrat, lecții importante, care aveau să mă marcheze, ca om, pentru restul vieții mele.

Am învățat ce înseamnă o cultură tribală reală. În care oamenii sunt îmbrățișați la plecarea în junglă, căci nu știi dacă se mai întorc. În care fiecare are un rol, chiar dacă vorbim de un copilaș de trei ani, care culege fructele căzute din palmierul cel mare din mijlocul taberei improvizate în care locuiam. Cel de cinci ani are grijă de bebeluș, femeile gătesc (s-a amuzat teribil să ne vadă, femei și bărbați, în „bucătărie”: o construcție semideschisă, în care e o sobă minimă, cu foc deschis de lemne, iar proviziile importante sunt agățate de acoperiș). Bărbații din trib vânează, pescuiesc, construiesc, căci umezeala activă năruie construcțiile timide, din lemn, în câțiva ani, și trebuie să o iei de la capăt și să îți refaci căsuța în care locuiești cu nevasta și copiii. I-am văzut croind o barcă, dintr-un trunchi de copac, pe care l-au scobit cu maceta. Macetă pe care o mânuiesc așa cum o gospodină pricepută mânuiește cuțitul de bucătărie: cu maceta taie, toacă, tund vegetația din curtea comună, ca să nu se ascundă acolo gângăniile care te ciupesc.

Pădurea e prietena lor: noi ne uităm și vedem un morman de copaci, tufișuri și plante verzi. Ei văd o sumedenie de remedii – medicinas – pentru tot felul de boli. La întâlnirea dintre știința lor de vindecare și cunoștințele medicilor sau asistentelor care au făcut parte din grupurile cu care am continuat să merg în junglă s-au întâmplat mari acte de vindecare. Noi am putut ajuta la vreo pneumonie – mediul umed le favorizează – sau la identificarea unei boli de inimă, la articulațiile distruse de căratul atâtor poveri, cu un antiinflamator, la drumurile de seară ale celor care veneau din alte sătucuri ca să ajute la bucătărit, curățenie, spălatul rufelor, pescuit – toate activitățile de susținere pentru grupul de gringos.

Noi am învățat de la ei ce înseamnă să regăsești natura, în modul acela profund, în care un copac ajunge un templu pentru zeitățile-paznici în care ei cred, să trăiești cu puțin, într-un fel de smerenie față de resurse, să folosim ceaiurile din plante medicinale, care vindecă trupul și sufletul și care erau făcute din plante culese de mâna noastră și preparate pe loc, în tabără. Cu șamanii am învățat că emoțiile sunt rădăcina multelor suferințe fizice și mentale, că ele se pot identifica și extrage. Am văzut mici minuni medicale, pe care le-am putut documenta, acolo, în junglă, sau acasă.

De aceea și pentru multe alte motive am ales să cuprind toate aceste învățături într-un manual despre Viață, pe care îl voi parcurge treptat, în cursul de o săptămână pe care îl voi susține la final de iunie la Fundația Calea Victoriei, și tot de aceea aleg să mă întorc acolo în fiecare an. Sper să îi regăsesc, sănătoși, în decembrie, când intenționez să mă reîntorc, cu forțe proaspete: sunt un trib mic și izolat, asta ar putea fi salvarea lor și a sufletelor lor imense de care mi-e tare dor.

Andreea Ionescu