Călătorea de departe, din alte timpuri, dintre multe și îndepărtate stele. Venise alunecând pe vânt, cu frumosul strălucind în inimă. Nu își amintea bine nici pământul, nici pământenii. Din poveștile spuse acolo sus aflase frânturi despre ceva ce aici chemau iubire. Va afla cu timpul că cea pe care o avea în inimă, cea cu care venise de acasă, nu se potrivea deloc cu încrengătura infinită de semnificații ce îi fusese atribuită jos, pe pământ. Sau mai bine spus, aflase că va fi necesar să o redescopere în forma ei pură. Mai aflase că oamenii își aranjaseră cum știuseră mai bine mersul și rostul lucrurilor. Le urmau acum cu sfințenie, în timp ce toate celelalte rămâneau nevăzute. A trebuit să poarte multă iubire în suflet și să se lovească ca valul de stânci ca să priceapă cum e să te întorci la iubirea adevărată cu ajutorul poveștilor spuse de oameni. Cum e să te pierzi printre firele unui război ce țese aceeași istorie iar și iar și să te scufunzi în ea, crezându-le adevărate și suferința și poveștile. Cum e să îți reamintești despre tine prin tunelurile ce ți se deschid aici. Ele sunt doar scenariul tău de viață, un joc prin care afli despre tine, despre cine ești, despre ce îți aduce cu adevărat liniștirea sufletului, despre ceea ce te face să fii.
Te confunzi mai întâi în poveste. Te lipești de ea și o trăiești cu toată durerea lumii. Cu timpul vei descoperi că ea dizolvă carnea și redesenează spațiul pentru ca apoi corpul să se recompună, modelându-se pe ceea ce i-a povestit aerul despre iubire. Atunci când trăiești în această avalanșă de simțiri lumea îți apare mare, largă, luminoasă. Te bați cu aerul și îi spui despre cât de tare minte uneori. Privești în ochi universul și te cerți cu el pentru cum își râde de oameni. Te răstești la nori și le ceri socoteală despre cum se încăpățânează să tacă despre ceea ce e dincolo de ei. Te superi pe păsări pentru că nu povestesc oamenilor despre miracolul din bătăile aripilor lor și te superi pe apă pentru că niciodată nu scoate la suprafață istoria, pe care o are toată înăuntrul ei. Te superi pe vânt pentru că nu spune de unde vine, și pe ploaie pentru că nu vrea să vorbească și pace. Toate tac, pentru că așa ne-a fost înțelegerea. Toate se fac că nu știu pentru ca omul să își reamintească de unul singur. Ele îi cântă la urechi despre firesc, pentru ca el, în ritmul lui, să renunțe la durere și să se alegă pe el. Reamintirea vine ca o adiere de primăvară ce se izbește de pietrele așezate în dreptul inimii. Șlefuirea e lentă, dureroasă, schijele rănesc carnea, sângele curge în interior, rana se vindecă lent, dar asta nu va lua niciodată frumusețea reamintirii despre cine ești cu adevărat. Vor apărea văluri transparente, suprapuse, întrebări și furie. Se vor dizolva credințe și convingeri, vise și suferințe până în momentul în care vei rămâne gol de o goliciune, pe care numai un copil o poate trăi cu sinceritate.
Întoarcerea la inocența copilului, care nu știe despre absolut nimic și care primește viața cu bucurie știind că de acolo de unde vine el pământul se vede miraculous de frumos.
E un singur lucru pentru care suntem invidiați de zei. Noi oamenii, aici pe pământ, avem în noi un elixir ce nu ne poate fi luat. Este substanța din care suntem făcuți și e magie pură. Ea ne duce dicolo de stele, deasupra norilor, în poveștile apei și în tăcerea păsărilor. Doar atunci când ne reamintim.
