Trimit gândurile mele acasă, uit pentru o fracțiune de moment că acolo ele nu mai sunt gândurile mele, iar eu nu mai sunt gând ci tub fermecat, transparent prin care curge lumina. E greu de crezut că undeva, în acest univers, poate în chiar locul din care am venit, ne putem descurca fără instrumentele de aici, e greu de crezut că nu avem nevoie de cuvinte și mai ales e greu de crezut că într-o apropiere umană nu ai nevoie să știi ci ai nevoie să fii. E greu de crezut că suntem oameni și mult mai mult decât atât, e greu de crezut că ne hrănim cu lumină, e greu de crezut chiar și atunci când divinitatea ne strălucește prin ochi. Ce uitare, ce uitare, își spunea uimită copila. Câtă uitare și cum oamenii nu se văd în jocul în care joacă. Oare cum aș putea eu să le arăt că totul în jur e un parc de distracții și că cineva ghidează bâlciul doar pentru a-i ameți și doar pentru a-i face să uite vocea luminii interioare. Privind în jurul ei realiza că omul pentru a scăpa de acest miraculos gol se agață de câte un nor sperând că norul îl va purta în siguranță prin viață. Doar că se pierde prin fum într-o invizibilă, imperceptibilă, permanentă zbatere. Lipsiți de pace acolo în străfundurile ființei noastre suntem privați de o hrană mai prețioasă decât hrana pe care o înghițim. Există remediu inventat pentru zbatere, poate din cauza asta a fost întărită și zbaterea. Există remediu pentru tot ceea ce s-a inventat sub numele de suferință. Pentru că nu-i așa, ni s-a spus că viața e suferință. Nu există decât reamintirea pentru cei ce vor să se întoarcă cu adevărat acasă, acolo unde sufletul lor s-a născut, acolo unde iubirea este legea care reglează desenul în care universul se face pe el. Nu poate fi cale de mijloc. Ai curajul să vezi cum totul în jur e iluzie și de acolo pornești în călătoria ta atât de proprie. Fetița își lăsa degetele să meargă singure pe hârtie fără să se împotrivească, le urma calea desenată și atât. Uneori îi era greu. Prin ele curgeau gânduri și lumi despre care noi nu ne mai amintim și cât poate fi de greu pentru Dumnezeu să ne arate cum ne iubește. Ca să ajungă la noi e nevoie să cadă ziduri. Ca să ajungem la noi e nevoie să moară straturi. Pentru că dacă îți e sufletul în uitare nu ai cum să îi simți iubirea asta ce sparge munții în bucăți. Pentru că dacă nu e smerenie, dacă nu te lași moale în fața lui și a ceea ce viața și calea îți oferă nu îți vei afla niciodată măreția. Iar dacă genunchii tăi nu sunt gata să se plece în fața ta, nu îți vei afla niciodată liniștea.
Cu cât îți sunt mai înalte zidurile, peste care nu poți vedea adevărul, cu atât mai lent se înfiripă reamintirea. Sau poate, într-o bună zi, un urlet de durere, un zâmbet, o mângâiere, o privire îți va readuce în corp amintirea a cine ești. Doar în corp și doar prin el vei afla despre tine. Doar cu el poți să-ți simți propriul tău adevăr. Fetița se plimba printre oameni iar, toată calea asta că să afle despre cine e, doar că să vadă că ea a fost mereu acolo, mereu acasă. A simțit mereu totul în forma cea mai pură, doar că nu a știut să descifreze adevărul simțit în amețeala învârtelii. Viața ți se așterne în față în forma asta dată doar pentru a-ți afla lumea interioară dincolo de lumini și umbre, iubire și ură, frici și bucurie, zbatere și liniște. Tot drumul ăsta pentru a afla că a fost mereu acolo, nemișcată, așteptând să fie dezvăluită, lăsată la vedere, cu buclele în soare și zâmbetul plin de sălbăticia și liniștea libertății. Să nu uiți pe acest drum că fiecare om care îți iese în cale îți este oglindă pentru cele mai adânci, nevăzute, secrete emoții. Ele ne țin departe de iubire, iar oamenii ne sunt măsura exactă a ceea ce suntem în cele mai lăuntrice cotloane ale ființei noastre.