Atunci când îți așterni pașii unul după altul pe pământul ăsta misterios nu ai de unde să îți amintești cât din ceea ce se află dincolo de piele e al tău, cât e venit de departe și s-a amestecat cu altele ce plutesc prin aer de secole, câte sunt cele pe care acum le vezi și le auzi pentru prima oară, și ce este neclintit în tine de la începutul timpurilor. Dacă am fi precum apa, am fi transparenți, pentru că într-o continuă curgere. Avem în noi pietre și nămol, valuri ce se sparg cu furie la mal, ploi și furtuni, emoții și amintiri pe care le tot purtăm înainte și înapoi fără să le mai recunoaștem ca fiind poveștile noastre. Până când nu ne desprindem un strat din cine suntem și nu ne privim goi, de la distanță, nu avem cum să știm care ne sunt secretele, ascunse de ochii noștri cu iscusința celui ce cunoaște tainele jocului.

Obișnuise să se ascundă, ba de oameni, ba de viață, până când într-una din zile începu să se ascundă de sine. Atât de bine învățase să facă asta încât nu-și mai amintea cu exactitate cine fusese sau cine e. Cine îi tot vorbea printre gânduri și mai ales ce emoții i se tot arată prin corp, pentru că nu-i așa, dacă am putea să ne observăm am vedea ce lumi fantastice, controversate, rușinoase, înspăimântătoare se petrec sub ochiul nostru interior. Dar lumea dinăuntru este ca o ceață făcută din gânduri și obiceiuri învățate, greu de auzit, dificil de observat. Înoți în ea, și atât de bine ți se învăluie de carne încât nu ai să simți cum se va strecura între tine și tine atunci când în inima ți se înfiripă iubirea, atunci când sufletul tău ar vrea dar ceva nu poate, atunci când râzi, dar undeva înăuntru se aude un plâns. Limpezimea este dincolo de tot, liniștea apei este în spatele furtunii. Vuietul vântului se aude, dar nu mișcă nimic înăuntru. Limpezimea este așezare interioară profundă, miraculoasă, separată de zgomot. Vine din conștientizarea faptului că ești bucată de Dumnezeu și că nimeni și nimic nu-ți poate lua ceea ce e al tău. Vine din cunoașterea profundă, adâncă, înăuntrul corpului a cine ești tu de fapt. În ritmul bătăilor inimii tale, în ritmul sângelui ce îți vuiește prin vene stă recunoașterea absolută a faptului că sufletul este Dumnezeu și că nimic nu te poate atinge din ceea ce a fost lumesc inventat. Să simți și să trăiești așa. Nu cred să fie simțire mai înaltă ca cea ce îți reamintește despre frumusețea, iubirea și bucuria din care suntem făcuți. Uităm pentru că ăsta este jocul, reamintirea se va înfiripa atunci când vei fi pregătit.

Fetița ascundea în spatele inimii, moment de moment, bucățele de scoici, pietre ce păreau prețioase, pene, monede uitate de oamenii mari. Le ascundea acolo unde corpul îi indica, fără să își dea seama că o face. Înăuntrul nostru ne e copilul ce odată nu a știut sau nu a putut, și trăim cu el în noi uitându-ne fragilitatea. O să fie mereu în noi amestecate grăunțe de nisip suflate de vânt acoperindu-ne vederea, o să se amestece în noi mereu trăiri despre care am uitat sau simțiri pe care nu știm să le recunoaștem, o să se pornească furtuni pe care nu le bănuiam și totul o să fie luat pe sus, suflat, amestecat, sfâșiat. Apoi, o să revină la normal, sub căldura moale a soarelui. Dincolo de toate astea mai e ceva. Profunda, neclintita simțire că ești tot.