Un român, un englez și un spaniol cad într-o prăpastie. Englezul și spaniolul se rotesc haotic și țipă. Românul, dimpotrivă, cade fără să se rotească, destul de calm, poate chiar deprimat, dar nicidecum terifiat. La un moment dat, englezul se redresează puțin și, cu o voce tulburată de frică, îl întreabă pe român:

– Frățioare, chiar nu vezi că ne vom zdrobi? Cum reușești să-ți păstrezi calmul?

La care românul (deja sictirit) îi răspunde:

–Bro, eu nu-mi păstrez calmul, eu doar sunt plictisit, atâta tot. Și nu uita că eu n-am început să cad odată cu voi! Eu cad de când mă țin minte. Tot cad și cad! Și, dacă nu m-am zdrobit până acum, de ce crezi că o să mă mai zdrobesc vreodată!? Că tot am așteptat să mă zdrobesc, dar uite că nu m-am zdrobit. În schimb, am învățat să cad. Nimeni nu cade mai bine ca mine, frățioare! Eu sunt un specialist în cădere liberă, în cădere forțată, cădere nervoasă, în ce fel de cădere vrei tu! Oricum, degeaba vă agitați atâta. De acum încolo, o să tot cădem, așa că relaxarea! Eu, spre exemplu, am învățat să și dorm în cădere, să mănânc în cădere, să meditez în cădere și să-mi fac nevoile în cădere, dar fără să mă stropesc. Asta am reușit în timp, fiindcă sunt în cădere de când mă știu. Dar tre’ să vedem și partea înălțătoare a căderii, fiindcă ce este căderea în sine? Nici Kant nu știe! Și-atunci, dacă nici Kant nu știe, de ce să ne facem noi probleme!? Căderea are un rost al ei, un sens, altfel de ce am cădea! Era și un proverb: „Cine nu cade nu învață să se ridice“. Și la ce bun să ne gândim la momentul în care ne vom zdrobi, dacă nu ne-am zdrobit încă? Poate acel moment nu va veni niciodată, poate e o cădere infinită și nu trebuie decât să ne adaptăm la ea. Eu am crescut în cădere, m-am angajat în cădere, am muncit în cădere, am așteptat o zi mai bună în cădere, m-am însurat în cădere, am făcut copii în cădere, m-am distrat și am doinit în cădere…, dar, cel mai important, am învățat să dansez pe masa atomilor de aer!