Am (re)lansat noul sezon Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră. Și am vrut, după o pauză cam lunguță, să știm doar ce faceți și cum sunteți la momentul citirii articolului și ascultării promo-ului de pe post.
Concursul se încheie joi, 22 octombrie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de vineri, 23 octombrie.
Textul Ralucai este unul dintre textele finaliste.
***
Mă citești în timp ce-mi alfabetizez energia atingerii vizuale și-mi învăț forma literelor așezate în podul palmei, cu care mă iau de mână și te traversez. Descopăr fragil umbre care mă trăiesc și traume câștigate la pufuleții cu surprize. Eu merg pe holul care mi-e orizont și care unește lumile ce-mi construiesc norii, însă îmi înmânez conștiința privirii drept umbrelă și mă arunc în marea claustrantă ce-mi agită curenții sinelui. Reușesc, totuși, să o îmblânzesc, să-mi fie pantă ascendentă spre răsăritul stins în intenția infinită a ultimei țigări, dar și în palma care devine tot mai rece, odată cu scurtarea liniei vieții. Validez instinctul prin nașteri văratice și dau viață luminii ce adormise la intrare.
Acum nu e aici. Acum a fost când forma siluetei a devenit conținut, conținut în care îți scurgi universul în trăiri sacadate de octombrie. Care cunoaște căldură și privire roșie. Care nu se sustrage în cearceafuri ofilite de vise fără de voce ori plastice în naivul lor deficit, toate uitate în zațul de cafea. Acum a fost când subconștientul mă respira, iar îmbrățișările aveau gust de somn. Când constelații au decis să le adopt, iar eu le-am oferit pielea-mi fertilă să fie cosmos și promisiunea că luna mă va absoarbe în ea cu toată negura din cerc. Cercul produs din întâmplarea unei scoici, care nu se îndură să-mi părăsească inelarul.
Acum e atunci. Deși regizorul intern își metamorfozează etica dilemei lăuntrice, același scenariu mă trăiește în culise. Merg pașii ca să-mi amintesc ce uitasem să simt, dar cortina îmi inundă vintrele. Repetițiile de acasă îmi impregnează tâmplele cu un monolog frânt și lasă în urmă oglinzi rănite. Reușesc să mă culeg la aplauze, când spectatorul adoarme în surâsul ultimului glonț. Mă trezesc, lumina mă coboară în zi și port pe buze primul cuvânt. Din nou.
Din nou, dar altfel acum. Las conținutul să umble în mlaștini ce îmi înrădăcinează viitorul în formă de alb, acompaniat de cântul unor greieri amatori. Totul și nimicul se hrănesc din așa și așa. Eu învăț măsura liniștii din incertitudine. Iert cuvintele lăsate să zboare din neajunsul de a fi ajuns, ori ochii mult prea grei de senzații neasumate a fi mostre de parfum scurs din propria sevă. Ofer vânt nutritiv aripii, care nu a învățat golul confruntării cu eterna lipsă de sol stabil. Îmi antrenez respirația pentru adâncuri rotunde și palide, în care îmi arunc proiecțiile. Emoția își găsește tangentă, iar cuvântul își anihilează sensul.
Sensul se creează din răbdarea cu care îmi privesc ticurile nesigure ori din acceptarea toamnei din mine. Rădăcina eclectică îmi orientează fruntea spre soare și îmi așază pielea uscată sub ploaie. Îmi inspir vremea și vremurile prin energia mâinii cu care deschid fereastra și dau voie universalului organic să pătrundă cortina. Acceptarea și fuga se împacă când le las să-și privească chipul, iar eu mă dau afară. Desculță merg. Aici și acum. Direcția nu mai caută drumul, se oprește și se lasă găsită. Zâmbetul renunță la regret în schimbul unei ironii calde. E rece.
O să îmi fie frig
și o să îți fur haina,
cu care voi acoperi cuibul de păsări.
