Ieri s-au împlinit 10.316 zile de la căderea Zidului Berlinului, exact atâtea zile câte a și reușit să stea în picioare, din august 1961 până în noiembrie 1989. 5 februarie 2018 a fost singura zi din istorie în care Zidul Berlinului s-a aflat, pe un plan imaginar, fix în centrul axei sale, la o distanță perfect egală atât de trecutul, cât și de viitorul său, o linie perfect perpendiculară în timp.
Zidul Berlinului a rezistat suficient de mult, cât să separe destine și să deraieze istoria, fie personală, fie obiectivă, de la cursul ei. Deși din punct de vedere fizic și politic acest zid nu mai există, el s-a reprodus, de la traumatic până la pur conceptual, în mintea fiecărui cetățean german. Nu trebuie să fi prins anii ‘70-‘80 că să înțelegi imensa schismă dintre Est și Vest, așa cum nu trebuie să atingi o bucată de beton că să te convingi că nu poți fi, în același timp, și de o parte, și de alta, iar asta rămâne valabil cam pentru orice în viață.
Germanii foloseau cu precădere în anii ’90 expresia „Mauer im Kopf“ (Zidul din cap) pentru a defini acest fenomen psihologic al zidului mental de care se loveau în societatea-hibrid în tranziție în care ajunseseră să trăiască, iar această sintagmă cred că merită abstractizată, deoarece ne poate ajută să înțelegem mecanismele interne ale respingerii și ale angoaselor sociale.
M-a frapat întotdeauna puterea convențiilor, inclusiv a celor geometrice, spațiale, teritoriale, asupra indivizilor. O graniță e o linie nu mai mult decât e un avion pe cer o alta, însă doar prima poate naște confort psihologic și poate da senzația de siguranță – și e vorba doar de o senzație, nu de siguranță per se, dacă stăm să ne gândim, dar de cele mai multe ori nici nu e important să facem diferența, atâta vreme cât astfel putem anihila mental pericolul, nesiguranța sau hazardul.
La nivel social, apelăm la ziduri și granițe că să ne putem hrăni narațiunile, fie pe cele pe care le primim de la ceilalți, fie pe cele de care avem nevoie ca să putem funcționa, că să dăm sens vieților noastre. Suntem vulnerabili și vrem – dar și nu vrem – să se vadă asta, așa că ridicăm ziduri pe care le hrănim cu temerile și certitudinile noastre. De partea cealaltă, excluderea e întotdeauna violentă, ea naște frustrare și suferință. Pentru fiecare zid există un altul în oglindă, în cele din urmă.
În mod paradoxal, zidurile nu sunt niciodată pentru cei de pe partea cealaltă, ci pentru noi. Ne va lua generații să deconstruim ce am moștenit și vom ridica involuntar alte monumente ale fricii – frica de celălalt.
Dacă ne învață Zidul Berlinului ceva astăzi, e că e al naibii de greu să ajungi la mijlocul axei tale.
