La sfârșitul soptămânii trecute am lansat sub-tema episodului doi din cel de-al nouălea sezon din concursul Vocea Ascultătorului, un demers Radio Guerrilla pentru a face auzită și citită vocea voastră: Imaginează-ți un dialog între anotimpurile anului 2021
Concursul se încheie joi, 28 ianuarie, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferit de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de vineri, 29 ianuarie.
Textul de mai jos este unul dintre textele finaliste.
***
Moartea este de cele mai multe ori considerată un lucru neplăcut. Poate că ai prefera să faci altceva, să te plimbi alandala printr-un parc sau să iei prânzul la un restaurant cochet. Pentru o adunătură de celule pe care toată ziua nu o preocupă altceva decât să își amâne săvârșirea, moartea e o activitate de-a dreptul agasantă. Totuși, trebuie la un moment dat să treci și prin asta, la fel cum la un moment dat a trebuit să treci prin activitatea probabil destul de neplăcută a faptului de a te naște. Privită mai de departe însă, moartea e mai degrabă o chestiune statistică sau o stare de fapt a unui sistem. Numerele, numerele sunt foarte importante. Patru! Unsprezece! Mucegaiul, de pildă, este privit ca un singur caracter ce pătează cu trupul său carapacea unei portocale sau cine știe ce altă victimă și-ar fi ales să îmbrace. Puțini realizează că în sinea sa mucegaiul sunt o sumedenie de ciuperci mici, fiecare având povestea sa, tristă sau fericită. Câte tulpini de mucegai or fi murit chiar la câțiva metri de tine, fără să le fi știut vreodată durerea? Poate că dacă o plantă ar avea capacitatea de a se întrista, ar face-o, atunci când și-ar vedea vârfurile frunzelor veștejindu-se, apoi întregu-i corp fiind cuprins de amorțeala frumos înmiresmată a ofilirii. Însă pentru întreaga pădure asta nu e o tragedie prea gravă. Întreaga pădure trebuie doar să dârdâie puțin și să își râdă în barbă când vreun trecător instabil care o cutreieră alunecă și se lovește de pământul rece. Apoi, noi membre îi vor răsări cu milioanele iar activitatea ei obișnuită va continua pentru încă trei anotimpuri, socoteala ciclurilor fiind cu sfințenie ținută de inelele ascunse din măduva tuturor copacilor. Numerele sunt foarte importante.
Dacă pentru un om moartea celulelor sale e ceva aproape insignifiant iar pentru o pădure moartea plantelor sale e ceva de la sine înțeles, cum stau oare lucrurile pentru întreaga planetă și ecosistemele sale nenumărate? Se face că unghiul incidenței razelor solare asupra atmosferei terestre dictează cât de cald sau cât de frig va fi în medie la sol, iar oblicitatea planetei nu ne permite să fim pictați cu linii drepte și frumoase care să dăinuie milenii, așa cum vezi pe Jupiter, ci fluctuăm între zilele calde și cele reci și ne schimbăm înfățișarea de câteva ori cu fiecare rotație, împingând în sus și în jos căciulițele albe ce ne înconjoară din ambele părți chipul durduliu și albastru.
Când își simte moartea aproape, un anotimp nu plânge și nu se zbate pentru încă câteva zile în care să primească de la soare raze sub unghiul ăla care-i place. Preferă în schimb să pregătească solemn semințele pentru ziua în care vor ieși la iveală, purtând gene ce au adormit în veghea unui an ce nu mai e. Sau să spele pământul cu ploi și să-l măture cu vânt. Toți anii mor. Amintirile dispar, urma e doar ce au ales să sădească, să culeagă din roiul lor nemăsurat de informații și să aducă lumii ca pe un fapt concret.
Electronii în schimb nu mor niciodată. Sunt tot aceiași de când lumea și pământul. Ei nu trebuie să dăruiască mai departe generațiilor viitoare tot ce au ei mai bun și să se stingă pentru a lăsa loc unei lumi noi. Electronii doar curg în bezna infinitului.
***
Sursă foto cover aici.