Anul trecut l-am demarat în trombă cu un wine trip la cramele din regiunea Abruzzo din centrul Italiei. Exact pe vremea asta colindam, timp de trei zile, pe la 7 crame pline de personalitate, împreună cu colegii mei de la școala de somelieri a lui Zosimo, sicilianul naturalizat în România. Credeam că am furat startul și că voi continua cu multe aventuri pe la cramele din Europa și România. Nu a fost să fie, covidul ne-a pus talpă și am mai făcut doar două ieșiri, în Grecia și Franța, dar nu renunț la proiectul de a organiza degustări la cramele din apropiere. Cel mai probabil vom începe cu cramele din Grecia, pentru a îmbina degustările de vin cu băile în mare și plimbările cu barca spre Ciclade.
Am fost și pe cont propriu pe la crame prin Europa, dar ca parte dintr-un grup e mult mai ușor organizatoric și mult mai distractiv. Până la urmă vinul nu se bea niciodată singur iar alături de un grup de wine loveri găsești cu siguranță persoane compatibile.
Gândiți-vă la excursiile de tip ….”hai cu mine în Tanganica” și adăugați la plăcerea călătoriilor în grup și acel twist dat de degustările de vin, care înveselesc automat atmosfera.
Suntem atât de norocoși că locuim la doar câteva ore de mers cu avionul de destinații super faine (Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Franța) încât ar trebui să fim recunoscători și să fructificam la maximum aceasta oportunitate. Prin 2007, un american îmi spunea, în Amsterdam, că dacă el ar fi locuit în România ar fi venit în fiecare weekend în orașul berii Amstel. Mai demult, la un târg de turism am aflat că americanii își doresc să viziteze Grecia și că ar fi un vis devenit realitate dacă ar ajunge vreodată acolo (eu am vizitat-o de 10 ori și nu m-am săturat încă).
În Italia poți merge în orice anotimp și nu ai cum să dai greș. Anul trecut am făcut degustări direct în vie, și chiar dacă temperaturile erau în jur de 10 grade, experiența a fost fabuloasă, cu asocieri de tip eat local – drink local (coppa și vin alb).
Fie că am degustat în cramă sau direct între șirurile de viță de vie, de fiecare dată am descoperit vinuri atent create, din soiuri locale, de o calitate certă, dar mai ales cu personalitate proprie, cu acea expresie de terroir mult căutată în lumea vinurilor.
Regiunea Abruzzo este o zonă de deal și de munte ce se desfășoară între Roma și Pescara (oraș pe litoralul estic italian). Aici, natura e foarte darnică cu viticultura pentru că alternările de pante abrupte și line în imediata vecinătate a unor munți ce culminează cu vârful Gran Sasso creează o serie de microclimate în care oenologi pasionați pot experimenta foarte mult. Se știe că un versant aflat în apropierea unei culturi de viță de vie poate ajuta la coacerea echilibrată a strugurilor prin asigurarea unor temperaturi mai joase pe timp de noapte. La polul opus, viile crescute pe câmpiile aflate în bătaia soarelui riscă să acumuleze zahărul prea rapid, mult înaintea obținerii maturității fenolice. Astfel, oenologul trebuie să aleagă între struguri maturi dar care vor da concentrații alcoolice uriașe (zahărul se transforma în alcool după formula 17 grame la un grad alcoolic) sau struguri imaturi ce vor da vinuri neechilibrate, fără un extract suficient care sa asigure corpolență sau gust elegant (compușii fenolici sunt reprezentați de antociani și taninuri).
Spuneam, într-o postare pe FB, că vizitând Abruzzo am reușit să înțeleg care sunt elementele necesare alcătuirii unui terroir; cum pe lângă dărnicia naturii concretizată într-un relief propice, este necesară și pasiunea localnicilor de a testa compatibilitatea diverselor soiuri cu solul, pentru a le păstra doar pe cele mai potrivite, de a identifica anumite parcele pentru a obține vinuri de o calitate mult mai mare (așa numitele vinuri de plai, sau single vineyard) .
Ca fapt divers, doar în această regiune sunt 9 apelațiuni (DOC și DOCG) din totalul celor peste 400 înregistrate la nivelul întregii Italii. Cea mai renumită apelațiune este Montepulciano d’Abruzzo, dar și rose-ul obținut sub denumirea Cerasuolo d’Abruzzo este destul de cunoscut la nivel mondial. Prin comparație, România a înregistrat până acum 34 de DOC și de curând s-a luat inițiativa de a se înființa primul DOCG (denumire de origine controlată și garantată) în Dealu Mare. Asta spune multe despre situația în care ne aflăm, mult în urma altor țări cu tradiție în producția vinurilor de calitate, însă poate fi și o oportunitate imensă de dezvoltare a unei întregi industrii românești; condiția e aceea de a exista un public educat, care să aprecieze vinurile la adevărata valoare, în special soiurile naționale și sa descurajeze vinurile slabe, comerciale. Deocamdată suntem încă în paradigma soiurilor internaționale, majoritatea cramelor plătind acest tribut prin listarea vinurilor din Cabernet Sauvignon sau Merlot. Însă așa cum spun unii critici de vin internaționali, de ce ar fi cineva interesat să mai vadă încă un Cabernet Sauvignon pe lângă cele câteva mii de variațiuni de pe întreg mapamondul? Trăim într-o eră în care vinul are nevoie de o poveste în spate pentru a rămâne memorabil, iar soiurile locale pot livra aceasta poveste. Până la urmă, plantațiile de soiuri internaționale din Romania par a fi destinate doar nouă, publicului local, care preferă să dea mai mult credit unui Pinot Grigio sau Prosecco în fața Zghiharei sau Grasei de Cotnari. Momentan suntem într-un cerc vicios dar sunt convins că peisajul se va schimba mult în următorii ani; deja schimbările față de 2007, anul aderării la UE, sunt uriașe, iar trecerea viilor de la etapa proaspăt plantate la etapa vii mature, cu vechime deja de peste 10 ani nu poate aduce decât un salt semnificativ în calitatea și finețea vinurilor românești. Ați reținut? E nevoie și de noi; și e nevoie să fim niște consumatori avizați, nu doar inimoși și patrioți.
Revenind la wine trip-ul italian, ne-am intersectat și cu arhetipul starului care își folosește imaginea și banii pentru a promova o cramă; sunt zeci, poate sute de cazuri la nivel mondial, nu cred că stă cineva să le țină contul, pot doar aminti că Chateau Miraval din regiunea Provence a fost deținut de cuplul Brangelina, Sting produce și el vinurile „Message in a bottle” sau „When we dance” în crama proprie din Toscana, la fel și Francis Ford Coppola în California, Madonna sau Lil John. Pe noi, sicilianul ne-a dus la Crama Podere Castorani, deținută de Lucio Cavuto împreună cu Jarno Trulli, fost pilot de Formula 1.
Am văzut o cramă de genul state of the art, cu atenție maniacală acordată tuturor facilităților și cu oameni pasionați ce aveau bugete imense la dispoziție pentru a obține vinul perfect. Deși era sâmbătă seara, Lucio ne aștepta să ne prezinte crama și viziunea lui asupra vinului.
Ne-a spus că a renunțat la tancurile de inox, care reprezintă norma în România și în multe crame din Europa, pentru a evita efectul de magnetizare a vinului. În schimb, a introdus vase imense de ciment care ar trebui să asigure neutralitate în gustul final al vinului. Mie însă mi s-a părut că identific un pattern al vinurilor create în vasele de ciment, datorită unui postgust ușor prăfos (întâlnit și la vinurile altor crame ce foloseau aceeași metodă). Am descoperit însă, cu plăcere, un spumant obținut prin metoda clasică din soiul Passerina, an 2011. Mi-a plăcut atât de mult încât mi-am comandat o cutie și pentru acasă. Pentru că în altfel de trip-uri, serviciile sunt complete și personalizate, nu a trebuit să ne facem griji pentru transportul vinului la cala avionului; am comandat ce ne-a plăcut din cele peste 50 de vinuri degustate de-a lungul celor 3 zile și toată comanda a venit ulterior cu un transport terestru fără a avea teama că sticlele vor suferi de pe urma temperaturilor joase din cală sau chiar se vor sparge în urma manipulării bagajelor. Chiar dacă m-am aprovizionat bine cu vinuri la acea dată, am băut aproape tot și am mai rămas doar cu câteva sticle pe care le voi savura cât de curând.
Un alt arhetip des întâlnit în Europa este cel al familiei care administrează o vie și își transmite secretele si tezaurul din tată în fiu. La Tenuta Oderisio l-am cunoscut pe Mario di Candilo care a preluat de la tatăl său afacerea și își pregătea fiica să preia mai departe. Îmi place când oamenii ce au depus eforturi sunt omagiați de familie prin lansarea unui vin mare ce le poartă numele; în acest caz Don Panfilo, Montepulciano d’Abruzzo 2011 este un adevărat deliciu din care de asemenea m-am aprovizionat cum trebuie 🙂
Pentru că s-a nimerit ca într-una din acele zile să îmi aniversez și ziua de naștere, colegii mi-au pregătit și un mini tort, la sfârșitul unei zile istovitoare, plină de degustări și voie bună.
În final vă las cu imaginile unor oameni fericiți, ceea ce va urez și vouă!
