Hainele i se desprindeau de pe corpul ei mic, cu fâșii din carne. Una câte una, îi erau lipite de ea. Nu cred că trăise vreodată senzația pielii sfâșiate, în bătaia vântului, fără ca nimic să o acopere. Pentru prima oară ceva nou se așeza în spațiul din interior. Profund, așezat, liniștit, fără frică. Se pregătea parcă pentru o plecare, departe, doar ea și doar ea cu ea. Învăța cum e să te desprinzi de tot pentru a te descoperi pe tine. Pentru a te iubi pe tine. Ce cuvinte mari, nu-i așa? Cuvinte ce nu au răspuns în lumea din interior, pentru că nu știm cum să le facem să fie parte din carne, parte din celule, parte din sângele ce curge fără încetare prin vene, parte din inima ce bate fără oprire, parte din măduva ce sălășuiește în oase. Parte din tine și parte din mine. Își întorcea capul către stânga și apoi către dreapta era singură, singură într-o lume ce nu se cunoaște pe sine și atunci cum ar fi putut să o vadă pe ea. Fusese mereu așa. Gândurile îi fugeau către lumi altele și se întreba cum poate ajunge la ele. Zburând, mai ales că acum corpul îi era atât de ușor. Doar că singura realitate posibilă de acum era aici, în exact locul în care se afla. Aici, cu tot ceea ce simte, cu tot ceea ce trăiește, cu tot ceea ce se vrea a fi văzut, auzit și simțit. Tot, neschimbat, exact așa cum e. Să privești către subțirimea firului de iarbă ce adie în bătaia vântului și să știi că tot așa se înfiripă gândurile în corpul tău. Să te uiți cu curaj către tot ceea ce se petrece în tine cu blândețea cu care atingi un copil. Pentru că atingi părți din tine ce nu au cunoscut iubirea niciodată. Sunt ca un pui de lup, ce învață acum despre cum să se uite la lumea asta mare. Să te întâlnești pentru prima oară cu sălbăticia minunată a necunoașterii, cu sălbăticia fricii ce îți calcă viscerele precum copitele unor ființe dezlănțuițe. Trebuia să crescă, iar asta în sufletul ei mic însemna moarte. Dacă doar dădea drumul acestui gând ar fi putut să zboare. Să ajungi să dai drumul unui gând înseamnă să nu mai stai chircit într-o grotă, terorizat de o frică ce nu există. Să îți lași corpul să curgă, să crească și să se facă mare. Dacă am putea înțelege că tot, dar absolut tot ceea ce ne ține captivi sunt doar gânduri ce ușor ne-ar fi zborul, iar căderea inexistentă.
Pentru ea venise timpul să crească. Brațele ce o înconjuraseră mereu o mângâiau acum în tăcere și îi șopteau că e iubită. Lacrimile îi curgeau pentru că mintea de om nu poate cuprinde ceea ce se vrea de la noi și nici poveștile în care jucăm. Pentru că ne dor.
Sufletul tău, copilă, el a ales. Din iubire pentru tine.
Sădește grădina din tine cu trandafiri și plante rare, îngrijește-te de ele și vei avea un loc fermecat, doar al tău, înăuntru și în lumea de afară. Fă-o, mereu, zi de zi și nu renunța orice ar fi. Orice ar apărea în calea ta. Chiar și atunci când frica va cotropi inima ta mică.
