Că ne aflăm într-o „mică epocă întunecată“ din punct de vedere politic, uman, cultural și nu numai o cam știm și simțim deja cu toții – cât de mică, rămâne de văzut.
Au simțit-o și americanii de la MGMT, vechi clienți în playlistul Radio Guerrilla încă de când cu Time To Pretend, Electric Feel și Kids, adică albumul ăla spectaculos de debut ce s-a numit Oracular Spectacular, doi băieți din Connecticut care au pornit această nebunie ca pe o distracție de liceu, care s-au speriat de faima care a venit peste ei imediat ce a dat publicul cu botul de ei și care au decis apoi că singura cale de urmat este una care implică o sinucidere artistică – albumul Congratulations, din 2010, și mai ales albumul MGMT, din 2013.
Slavă zeilor muzicii, din sinuciderile artistice îți poți reveni, dovadă chiar acest Little Dark Age, care vine la cinci ani distanță de la așa zisul suicid. Nu știm de la ce li s-a tras răzgânditul ăsta care i-a făcut să se întoarcă din nou cu fața către mainstream, putem doar să ne bucurăm de zece piese aproape perfecte și să sperăm că de data asta o să-i și țină ce i-o fi apucat.
Albumul începe jucăuș, cu o relație eșuată din zilele noastre, o poveste ai cărei protagonişti pot fi foarte ușor niște tineri de pe tărâmul corporatist Pipera, sau poate cineva de la sala de forță de la colțul blocului, poveste condimentată auditiv cu o trompetă antitetică. She Works Out Too Much nu-i cea mai unsă piesă de pe album, dar deschide perfect calea către tripleta perfectă: Little Dark Age, When You Die și Me And Michael. Little Dark Age e secretul celor doi MGMT și, în același timp, asul din mânecă, cu versul foarte plăcut la auz: I grieve in stereo, the stereo sounds strange. Albumul e o colecție bine legată de piese euforice și de piese melancolice, merită titulatura de disc, merită onoarea de fi pus pe vinyl, un vinyl care la rându-i merită să pui acul pe el și să-l asculți pe ambele fețe. Are și momente în care îți lasă impresia că MGMT au făcut suc cu portocale stricate – și, vai, ce poftă ți se face atunci de o portocală proaspătă, plină de suc care să-ți incite papilele cu gustul dulce-acrișor și să-ți potolească, pentru moment, setea. Din fericire, momentele alea durează foarte puțin și, ca prin minune, portocala proaspătă, aia pe care te-au făcut să ți-o dorești, cade în aparat și din ea începe să curgă sucul, oh, dulcele nectar. Nu știu dacă asta este o rețetă pe care MGMT au aplicat-o ca să păcălească ascultătorul sau dacă așa s-a nimerit, dar, orice ar fi, funcționează. Poate că s-au săturat să cânte în săli mici, poate că s-au săturat ca la concerte lumea să vină doar pentru primul album, care, apropo, a împlinit luna trecută zece ani. Nu este doar despre satisfacerea maselor, ne-o arată penultima piesă, superba When You’re Small, când te-ntrebi de pe ce album și din ce univers Pink Floyd o fi scoasă asta.
La final, m-am lovit de întrebarea: MGMT e muzică pop pentru snobi? Poate. Dar e muzică pop și pentru noi, ceilalți, care pur și simplu iubim muzica.
