Ea era atît de frumoasă
încît vechiul pensionar
se porni să roadă tapițeria
scaunului pe care ea a stat.
În iarna curată, fără zăpadă
mașina uscată încercă s-o ardă.
Dar ea de mult coborîse cînd s-a auzit
înghițitura.
Șoferii mestecați
au plîns pe volanul păpat
căci ea nu putea fi ajunsă.
În schimb era atît de frumoasă
încît și cîinii haleau
asfaltul de sub tălpile ei.
Atunci portarul își înghiți decorațiile
cînd ea intră în casa fără nume
iar mecanicul sparse în dinți
cheia franceză și cablul
ascensorului ce-o purtă
la ultimul etaj.
Paraliticul cu bene-merenti
începu să clefăie clanța inutilă
și broasca goală
prin care nu putea curge
un cărucior de lux.
Ei cu toții mîncară
piciorul mansardei
ei cu toții mîncară țiglă
cînd ea urcă fîlfîind pe acoperiș
cînd ea nu putea fi ajunsă.
Meteorologul de pe muntele Golgota
roase timpul probabil
iar ultimul Om în Cosmos
își devoră capsula
cînd ea depăși sistemul terestru
— Ce-ai să faci de-acuma în cer? –
au întrebat-o
cu gurile șiroind de regrete.
Dar ea era atît de frumoasă
încît a fost la fel de frumoasă
și-n continuare.
Iar ei nu găsiră în toată
lumea largă
destule măsele
destule gîtlejuri
în care să spargă
să macine să îndese
distanța care creștea mereu
și restul cuvintelor pînă la moarte.
