într-o zi am intrat eu însămi în peştera trupului meu
stingheră şi cu părul zbîrlit pe cap de spaimă
mai întîi am păşit prin deşert
leii dormeau rezemaţi unii de alţii ca nişte catedrale
spinările lor erau aurore boreale
cascade niagara de nisip astupau gurile şi toţi ochii
doar oamenii deşertului ştiau că zăpada-i fierbinte şi moale
în peştera trupului meu se afla un eremit al nisipurilor
mort neputrezit cu mîinile împreunate pe piept
şi cu faţa întoarsă spre răsărit
l-am atins şi pulberea mi-a intrat în nări ca urma lăsată de foc
leii nu-l devoraseră
nici vulturii nu-i curăţaseră oasele
nici şerpii nu-l încolăciseră
nimeni nu voia să mănînce din mortul acela care nu mirosea a nimic
el stătea ca un fetus bătrîn
îl priveam şi un glas de femeie nebună zvonea în mine strigînd
cine te-a născut între leii uitaţi ai lui dumnezeu
cine te-a auzit cum sfredeleşti în pustiu
cine a simţit cum arzi ca o torţă întoarsă pe dos
aspru călugăr de diamant
barba ta creşte deşi ajunsă-i la tălpi
barba ta-i aşternutul meu pentru vremea cît voi sta închisă aici
iar dacă nu voi ieşi niciodată afară
barba ta-i chiar rochia mea de nuntă moarte şi domnişoară.
Foto: Mircea Struțeanu
Un poem minunat.Ruxandra Cesereanu,Peștera.
Ce somptuoasà imagine a spatiului interior al poetului ! Bàrbat si femeie in acelasi timp, nisipul scurgerii, cerul alàturi de leii, vulturii, înconjurati de zàpada fierbinte a tràirii …Un moment de gratie …