„Cum știi că cineva este vegan sau raw-vegan? Îți spune el/ea în primele două-trei minute de conversație“. Acesta este un banc, unul destul de cunoscut. Cu puțină autoironie la purtător, chiar și un raw-vegan ar putea rîde la această glumă.

Am urmărit în ultimii ani multe discuții, în general pe Facebook, în care erau implicate persoane de religie vegetariană, vegană sau chiar raw-vegană, și de fiecare dată am fost descumpănit de vehemența cu care își susțineau cauza. Este atît de simplu în ziua de azi să te metamorfozezi în depozitarul unicului adevăr alimentar și să îi privești pe ceilalți ca pe niște inși demni de milă doar pentru că ei bagă în gură chestii la care tu ai renunțat. Privită din afară, alteritatea e o mîncare alterată, indigestă, de neacceptat.

În tinerețile mele adînci, am avut o perioadă în care am renunțat la carne. N-a fost prea lungă perioada asta. Mi-am încheiat cariera de vegetarian relativ repede nu pentru că tatăl meu, un carnivor convins, nu pierdea nici o ocazie de a mă ironiza, ci pentru că, la un moment dat, mi-am făcut o salată cu niște sfeclă roșie, care s-a dovedit a fi furajeră. O eroare în urma căreia vegetarianul wannabe din mine a sfeclit-o iremediabil.

Într-unul dintre acele momente în care raw-veganismul dădea în clocot în news feed-ul meu de pe Facebook, mi-am amintit de tataia, tatăl mamei mele, Constantin Pavel pe numele său, care pentru mine a fost și a rămas un model.

Tataia a fost fierar. Toată viața lui s-a jucat cu focul la modul serios. La 80 de ani încă trăgea la foale și bătea fierul încins. Făcea niște căruțe și trăsuri absolut minunate, pe care, cînd erau gata închegate, le picta cu mîna lui. Tataia iubea focul și iubea fierul. Înainte de masă, bea o țuică și, după masă, un pahar, două, de vin. Îi plăcea să cresteze o bucată de slănină, cam cît două cutii de chibrituri puse una lîngă alta, o așeza, sugrumată într-un grătar de sîrmă, pe jarul din sobă, iar pe plita sobei zvîrlea cîteva felii de mămăligă rece și le lăsa să se rumenească. După criteriile vegetarienilor/veganilor din ziua de azi, tataia a trăit nesănătos. Eu cred că a fost, de fapt, un înțelept. Cînd stai o viață întreagă cu privirea aruncată în foc, cînd fierul devine tovarășul tău de viață, nu îți bați capul cu formula chimică a unei bucăți de slănină arse pe jar și a unui pahar de țuică. Sigur, mult mai sănătos pentru tataia ar fi fost să fi mîncat o salată de crudități și să fi un băut un fresh de zarzăre sau un smoothie de pălămidă și leuștean.

Tataia a trăit 85 de ani. N-a trăit puțin, în schimb, a trăit frumos. A avut șapte copii și douăzeci și unu de nepoți. Poate pentru că a fost fierar, cuvîntul lui a avut mereu greutate. Nu vorbea mult, prefera să își lase faptele să vorbească în locul lui. N-a încercat să convingă pe nimeni că toată lumea trebuie să facă fierărie, sau că orice om trebuie să mănînce slănină pe jar cu mămăligă coaptă pe plită, sau că toată lumea trebuie să facă șapte copii. Nici mie nu mi-a trecut vreodată prin cap să mă apuc să conving oamenii că e obligatoriu să scrie sau măcar să citească poezie, că e îngrozitor să nu-i fi citit pe Gogol, Kafka, Naum, Celan, Bulgakov, Saramágo, Platon, Márquez, Meyrink, Hrabal, că degeaba nu mănînci mititei dacă nu i-ai citit pe Cortázar și Bolaño, că la ce bun să fii vegetarian dacă n-ai citit proza scurtă a lui Buzzati, că mai bine mănînci parizer și citești Sylvia Plath, decît să mănînci quinoa și să citești Sadoveanu, că „Apologia lui Socrate“ hrănește creierul mult mai bine decît toate algele, toată lintea, tot năutul și toate nucile din lume, că, doamnelor și domnilor, dacă nu nu v-ați prins pînă acum, corpul se află la mîna creierului. Însă creierul nu este, pînă la urmă, decît un organ, chiar dacă unul important, nu mai important totuși decît inima, și mai e nevoie, pe lîngă creier, și de minte, căci inima are nevoie de minte nu mai puțin decît are nevoie mintea de inimă, și numai dintr-o strînsă colaborare între aceste entități se poate face ceva în viață. Tataia a avut și creier, și inimă, și minte, și fierarul din el și-a croit un drum prin viață cu o mînă de fier, avînd mereu grijă să își mențină viu focul interior.

Solon, sînt convins, ar fi spus despre tataia că a fost un om fericit.