Sîntem în 1968. Președintele Americii Lyndon Johnson ascultă un material audio trimis din Vietnam. Războiul, care a durat aproximativ 17 ani, a fost un dezastru pentru toți, iar felul în care Lyndon Johnson ascultă banda, vorbește de la sine.
President Lyndon B. Johnson listens to tape sent by Captain Charles Robb (his son-in-law) from Vietnam, Cabinet Room, White House, Washington, DC, LBJ Library photo by Jack Kightlinger – 07/31/1968
Din păcate, tradiția de a duce războaie pe teritorii străine continuă. Strategic vorbind, ele pot fi considerate războaie de prevenție (ca să nu le spunem expansioniste), dar tot ele, desigur, generează ceea ce trebuie prevenit… Poftim cel mai banal paradox care duce la perpetuarea nenorocirilor absurde. De fapt, Vestul și Estul, pornind de la vechea dispută ideologică: socialism vs. capitalism, au devenit deja dependenți de o concurență militară/militaristă, care, pe de-o parte, ucide plictisul (nu doar oameni), întreține nivelul de adrenalină la un nivel atractiv și împinge tehnologia înainte, fiindcă majoritatea gadgeturilor de astăzi au „rădăcini“ militare.
Dar să mă întorc la fotografie. Americanii, bineînțeles, regretă războiul din Vietnam, dar să considerăm că a fost o greșeală care durat 17 ani ar fi prea ușor. Serialul documentar The Vietnam War, din 2017, este exact ce trebuie pentru a înțelege ce s-a întâmplat, de fapt. În esență, nu-i vorba doar de acel război, ci și despre politică în general, despre dedesubturile și bucătăria de război și, nu în ultimul rând, despre modul în care ambiția te poate la fel de bine împinge în groapă, nu doar spre izbândă. Ce cuvânt arhaic, izbândă! Bun, încercăm să și zâmbim. Cât mai există motive.
