– Și eu pe tine, zic, închizând telefonul.

Mă uit la ecran: mama, call ended, 52 de secunde. În sistemul de referință inerțialo-emoțional al vieții noastre, subminutul e o unitate valabilă de măsură. Ce ai făcut, ce ai mâncat, cum e acolo, cum e aici, te pup pa, call ended, suntem bine, tu ești bine, call ended – dacă ar trebui să aleg două certitudini capitale, prima ar fi moartea, a doua ar fi conținutul acestor micro-conversații care ar putea la fel de bine să ruleze într-o buclă temporală fără de sfârșit, mult după ce planeta, dimpreună cu mine, vom fi făcut implozie.

– Și eu pe tine, zic, dar pe cine?

În Sapiens: Scurtă istorie a omenirii, Yuval Noah Harari prezintă o succesiune de teorii care vin să explice o serie de schimbări fundamentale în mecanismele de a gândi și de a interacționa ale omului, schimbări care ne-au îndepărtat pentru totdeauna de restul speciilor și care ne-au propulsat în vârful lanțului trofic. Cea care mă interesează cel mai mult e acel T0 în care oamenii au început să dezvolte capacitatea de a comunica lucruri care nu aparțin empiricului. Până în acest punct al Revoluției Cognitive, oamenii au folosit limbajul pentru a comunica despre lucruri din realitatea imediată, cum ar fi eventualele pericole și hrană.

Însă ceva s-a schimbat pe parcurs: oamenii au început să construiască narațiuni. Narațiunile, fie ele personale sau colective, au devenit mecanismul prin care am început să decodăm realitatea sau chiar să o construim. De la familie la state, de la religie la bănci, toate sunt rezultatul acestui proces incredibil de a construi ficțiuni funcționale.

Atunci când ne naștem, suntem într-o stare de blank și suntem rapid proiectați într-un sistem complex de concepte socio-culturale pe care le asimilăm pentru a putea funcționa. De la realitatea netrunchiată, lipsită de definiții, intrăm într-o tranziție în care învățăm să operăm cu ea la nivel conceptual: e tranziția de la masa propriu-zisă la meniu. Meniul, oricât de atrăgător ar fi, e doar o reprezentare și nu realitatea mesei per se.

Familiile sunt atât trecutul, cât și viitorul nostru, pentru că beneficiază de imensul privilegiu de a ne livra pachetul de bază de decodare a vieții. În familie are loc acea calibrare inițială a individului la coordonatele generale și afective după care ne vom construi mereu narațiunile personale cu ajutorul acestor refracții interne ale structurilor de familie.

Pentru ca un individ să fie funcțional la nivel social, el are nevoie de acel fir narativ care să îi unească etapele devenirii. Acest fir poate fi uneori un soi de grea moștenire, atunci când recunoaștem în familie pattern-urile narative și de interacțiune folosite de părinții părinților noștri, care le-au moștenit de la ai lor și tot așa, iar eu chiar aici vreau să mă opresc.

Cum și când realizăm că narațiunile noastre se trag din șabloane? Cum reușim să ieșim deasupra lor, fără a mai fi condamnați la repetiție? Și, mai important, cum îi cunoaștem pe cei care ne sunt dați să îi cunoaștem?

În momentul în care conștientizăm că avem lacune de cunoaștere în legătură cu dealerii primari ai realității, acel punct e întotdeauna traumatic. Narațiunea poate fi o oglindă care se sparge în fața ta, iar, din punctul asta de vedere, e esențial să știi cum arăți. Pentru că deși suntem flancați de informație și de metode diverse de cunoaștere, nimeni nu ne învață cum să îi cunoaștem pe ei, străinii noștri, atunci când realizăm că firul nu mai e de ajuns pentru a hrăni realitatea.

Cineva a omis să ne spună, evident, că nu există parenting la prima vedere.