Andrei Gheorghe era deștept, era arogant și, mai ales, era un excelent partener de dialog cu el însuși. Era conștient că abilitatea sa de a împacheta rapid în cuvinte ceea ce voia să spună poate reduce la tăcere pe oricine. Era conștient de forța pe care o au cuvintele și nu se sfia să folosească în favoarea sa această putere. În gura lui, cuvintele se simțeau ca peștele în apă.

Nu mi-a fost mentor, nu mi-a fost prieten, nu de la el, în mod direct, am învățat să fac radio, însă n-am nici o îndoială că, la modul subconștient și subtil, s-a produs un transfer dinspre el înspre mine.

Mereu m-au intrigat oamenii care vorbesc bine, oamenii care îmblînzesc limba pe măsură ce vorbesc, dînd formă și ritm fluxurilor intempestive ale gîndirii. Gîndirea se formează în gură, spunea un filozof, și foarte probabil că Andrei Gheorghe avea o parte consistentă din creier nu în cap, ci în gură, de parcă o parte din cortexul cerebral i-ar fi ajuns sub limbă sau chiar pe limbă.

În urmă cu cinci ani, l-am avut invitat la Radio Guerrilla, la Războiul Sfîrșitului Săptămînii. În drum spre radio, s-a întîmplat să vadă pe marginea străzii un om chircit de durere. „La marginea străzii, văd un om care se ține cu mîna de inimă. Fața omului e străbătută de durere“, a povestit Andrei, și fraza asta sună ca un început de povestire de, să zicem, Raymond Carver. Andrei a oprit mașina, l-a întrebat de sănătate pe omul ăla (care muncise o lună la cineva, în Snagov, fără să fie plătit), l-a urcat în mașină, i-a dat niște bani și l-a lăsat în gară, la un tren. Cu cetățeanul ăla am și intrat în direct la radio. Andrei îl culesese de pe marginea străzii după ce bietul om mersese pe jos din Snagov pînă la intrarea în București, avînd semne că tocmai făcuse un preinfarct. „Cum te simți acum, că ai salvat un om de la moarte?“, l-am întrebat pe Andrei. N-a zis nimic. „Hai, asumă-ți și faptele bune…“, am insistat, după care, cum se vorbește la radio despre cineva în prezența lui, am mai spus: „Lui Andrei îi plac doar faptele alea rele… Oamenii de treabă, cum e Andrei Gheorghe, ar trebui ținuți în cușcă, sînt periculoși… Uite, fac fapte bune“. Andrei s-a amuzat, a rîs.

Nu mi-a fost mentor, nu mi-a fost prieten, ba chiar am și avut, la un moment dat, un clinci, în care aroganța lui a căpătat o crustă contondentă, însă așa era el: excesiv, nemilos, liber. Dar poate că toate astea nu erau decît o carapace, poate că Andrei cel adevărat a fost cel care a tras mașina pe dreapta pentru a culege un om suferind de pe marginea străzii.
„La marginea străzii, văd un om care se ține cu mîna de inimă. Fața omului e străbătută de durere“.
Drum bun, Andrei!