Sînt un mare consumator de perle. Le consum încă dinainte de a deveni tată, și apetitul pentru această delicatesă verbală mi s-a deschis, fără doar și poate, datorită cărții Experimentul Zaica (de Daniela Alexandrescu, Irina Nicolau si Ciprian Voicila, Editura Meridiane, 2000), o carte plină de perle. Perle spuse de copii. Pentru mine, conform dicționarului personal, aceste perle nu sînt niște gafe verbale sau erori grosolane, cum zice DEX-ul că ar însemna cuvîntul perlă la figurat, ci niște vorbe semiprețioase și prețioase, ca niște diamante care strălucesc pe cerul gurii copiilor, spre bucuria adulților atenți la cuvintele mari ale celor mici.

În peisajul editorial din România a apărut o nouă carte cu astfel de minunății verbale, Tata, eu glumesc serios!, Tudor Șerban la vorbă cu Robert Șerban (Editura Polirom). Tudor este băiețelul în vîrstă de (aproape) șapte ani al lui Robert Șerban, scriitor cu multe cărți la activ și posesor al unui foarte dezvoltat simț al umorului. Lăsîndu-i cărțile la o parte, căci nu despre ele este vorba aici, trebuie să recunosc că Robert este unul dintre tăticii pe care îi urmăresc pe Facebook. Mie îmi plac tăticii care scriu despre copiii lor pe Facebook, îmi place cînd bărbații, unii dintre ei scriitori, se transformă în transcriitori. (Am fost și eu transcriitor de foarte multe ori, și e foarte plăcut, îmi place să scriu după cum îmi dictează copiii.) Robert este un tătic ascultător și un transcriitor harnic. Mă bucur că a strîns perlele lui Tudor între coperțile unei cărți. Pe majoritatea le-am citit „live“, pe Facebook, pe măsură ce erau postate de Robert, și nu cred că a fost vreuna la care să nu rîd sau să nu surîd.

Cum s-a simțit Tudor și ce a spus cînd și-a văzut numele pe coperta cărții, l-am întrebat pe Robert, iată ce mi-a răspuns:

„Când l-am întrebat pe Tudor, anul trecut, dacă vrea să publicăm o carte cu replicile dintre noi, cu tudorismele, a zis da. Și m-a întrebat dacă e posibil ca, atenție!, coperta cărții să fie turcoaz. Culoarea lui preferată! Nu i-am promis nimic, ba chiar i-am explicat că e decizia editurii, a echipei de acolo, care se pricepe foarte bine la asta. Am primit mai multe variante (mulțumesc Radu Răileanu, Adrian Botez și Polirom!), niciuna turcoaz, dar una mai faină decât cealaltă. Greu de ales, am făcut-o prin vot. Acum cîteva zile am primit cartea, i-am arătat-o în mașină, imediat după ce l-am luat de la after-school, și i-am văzut reacția în oglinda retrovizoare. Era atât de zâmbâitor și intimidat, de bucuros și de surprins, de fericit și de mirat, încât mi-au dat lacrimile de emoție. Conduceam și dădeam apă la porumbei… Cred că este cartea pe care am așteptat-o cu cea mai mare nerăbdare și care m-a bucurat cel mai mult dintre toate. Și asta tocmai fiindcă e, de fapt, a omulețului căruia îi sunt tată. Eu nu am făcut decât să aud, să consemnez replicile și întrebările sale de-a lungul anilor și să le pun în pagină.“

În cît timp s-a adunat „marfa“ din carte?

„Primul tudorism l-am transcris înainte de a avea fiu-meu 3 ani, iar ultimul, cu care se închide cartea, e din 31 decembrie 2017, când omul nostru – ca noi toți, de altfel – se pregătea de Revelion. Acuși, pe 15 aprilie, face 7 ani. Tata, eu glumesc serios! e un cadou de ziua lui, cum poate deveni un dar de Paște pentru toți cei care iubesc cititul, cărțile și copiii“, mi-a zis Robert.

L-am mai întrebat pe Robert cum se împart drepturile de autor pentru această carte. După ce și-a potolit hohotul de rîs pe care i l-a provocat această întrebare, mi-a răspuns serios:

„Generația lui fiu-meu e – cum bănuiesc că știi din imediata ta apropiere – una pragmatică și eficientă. Când a aflat că se pregătește cartea, m-a întrebat dacă se și câștigă ceva din asta. M-a bufnit râsul, fiindcă eu nici acum, la aproape 50 de ani, nu aștept de la cărțile pe care le public decât o… mângâiere. Așa m-a făcut tata, idealist. I-am spus lui ăsta micu’ că, dacă se vor câștiga bani, o parte vor fi ai lui, iar cu cealaltă parte vom cumpăra lucruri necesare pentru copiii sărmani de la o casă de copii. Dragul meu Tudor a fost de acord. Și așa vom face. Eu rămân, cum sunt obișnuit, cu mângâierea. Și mă simt foarte bine așa!“

Iată cîteva fragmente din cartea „Tata, eu glumesc serios!“

***
Ascult Queen, „I want to break free“, și fredonez prin casă.
– Ce înseamnă? mă întreabă Tudor.
– Aș vrea să fiu liber…
– Păi, sâmbăta și duminica e liber.

***
Seara, trag cu ochiul la laptopul unde Tudor privește desene animate, văd un lup și întreb:
– Puiule, la „Capra cu trei iezi“ te uiți?
– Tata, fii serios… Cum la „Capra cu trei iezi“?! La „Scufița Roșie“ mă uit!

***
Tudor priveşte atent la câteva plante carnivore, care sunt de vânzare la magazinul Hornbach, în care ne aflăm. Și-a amintit de existența lor și a insistat să le vizităm. Le studiază, le momește cu un vârf de pai, eu îi spun că lighioanele alea nu mănâncă decât insecte și gâze, nimic altceva. Neîncrezător, mă întreabă:
– Și chiar n-o să se ia după mine prin magazin?

***
Un nenea-șofer, într-o intersecție, stă și stă și stă, deși putea porni și trece de mai multe ori. Suntem în spatele lui. Așteptăm, tot așteptăm. În mașină, Ari, ai mei părinți, Tudor. Eu, șofer. Zic ceva… mobilizator, în gând, dar omul nu reacţionează. Zic și cu voce tare, dar ceva molcom și constatator:
– O mașină de Mehedinți…
Iar Tudor, ca orice copil care merge la stomatolog, mă chestionează:
– Sunt mai mulți?

***
Îl încalț pe fiu-meu. N-are stare. Niciodată n-are. Îl rog să nu se miște un minut, ca să-i pot pune încălțările. Îngenunchez și dau să fac o fundă. Tudor mă privește de sus și mă întreabă candid:
– Tata, care picior e fetiță, stângul sau dreptul?

***
În timp ce le vorbesc copiilor despre nu-mai-știu-ce, pe un ton foarte serios și gesticulând implicat, Tudorel îmi spune, la un moment dat:
– Tata, dacă știi prea multe, îmbătrânești!