Nuntașii au ridicat glasurile, semn că țopăiala, sarmalele și alcoolul și-au îndeplinit misiunea. De asemenea, căldura ultimelor zile de toamnă. Mirele, Ivan, a invitat-o pe mama soacră la dans, iar ea îl soarbe din ochi. Ivan e cel mai frumos, mai neguros și mai neobosit, el e zeul petrecerii. Soacra se gudură amețită, de parcă ar fi numai al ei. Mirela simte o împunsătură în inimă, aproape de gelozie. Cum e posibil ca tocmai maică-sa să se dea-n stambă…? Cumetri, veri, rude uitate, cu furculițe și gulere ridicate, hăhăiesc de se zguduie cortul: „Geam-pa-pa-pa-ra-ua!” sau „Pe-ri-ri-ni-ni-ța!”, cu accent pe ultima silabă. Rîd ca proștii.
Mirela nici nu-și mai deosebește rudele ei de-ale lui. Toți înoată în sudoare, încinși parcă într-unul și același costul bleu-petrol, cu iz naftalină. Învîrt cuțitoaie lungi, cu care secționează miei, vițel, găini, claponi. E o duhoare de seu care o întoarce pe dos. Totuși foamea generală nu pare să se ostoiască nicicum, căci ochii sclipesc tot mai amenințători, gurile se deschid, fără aer, urmărind pretutindeni mîncarea, cu un soi de disperare. Nici plătica, nici păstrăvul, nici linul cel alunecos, sosite din măruntaiele bucătăriei, nu par să le aducă alinarea. Sosesc fulgerător puii de baltă, melcii, caracatițele și calamarii. Foamea, însă, crește, dă în clocot. Cortul e cuptorul în care fierb, la foc mic, nuntașii, tot mai nervoși, tot mai agitați. Și se uită numai și numai la ea, sorbind-o din ochi.
Cînd închide o clipă ochii, Mirela e hăt, departe, în așternuturi răcoroase, dar ochii ăia ai lor, bulbucați, nu vor nici să clipească, nici să se închidă. Noroc că o pipăie cineva pe picior și o mînuță îi ridică rochia albă. Sînt trei băieței sub masă, care se holbează la chiloțeii roșii, cu danteluță. Apucă să audă: „Mamă, ce bună e miresuca!” Trosc, fiecare primește cîte o scatoalcă peste ceafă. Puștii fug, dîndu-și ghionți și rîzînd cu fălcile umflate. Dar mireasa nu se poate abține să zîmbească. E bună, da! Știe asta, nimeni nu e mai frumoasă ca ea. Pînă și bunicul lui Ivan (Ivan cel Groaznic, cum îi zic rudele), cu nasul cît pălăgica buboasă, se uită la ea galeș:
— Ah, puică fragedă! Păpa-te-ar moșu’!
— Bunicule!
— Of, fetițo, de eram mai tînăr! A mea erai, toată!
Petrecerea o învăluie ca o furtună, amețind-o. Lumea o soarbe din ochi și lumea e la picioarele ei. Duce la buze rozé-ul răcoros, dar Ivan, răsărit ca din pămînt, îi îndepărtează mîna cu blîndețe hotărîtă:
— Iubire, cel mai bun, acum, e un rom vechi. Te parfumează toată.
Și nu se lasă pînă nu-i duce țoiul la buze. Limba de foc se încolăcește de limba ei. O arde pînă-n fundul inimii. A amețit instantaneu și, Doamne!, mai e atît mult pînă la miezul nopții. Iar el îi strivește gura de a lui. Răzbate, dincolo de alcool, o undă de carne crudă, piper, gălbenuș și tarhon, care o face o clipă să deschidă ochii, îngrețoșată, de parcă ar săruta-o un străin. E numai Ivan, gustîndu-i dulceața.
„Am să mă-mbăt înainte de vreme.” mai apucă să-și zică, rostind cuvintele-n gînd, greoi.
Cînd se trezește, e deja întuneric. Pe-o parte îi e frig, pe alta, o arde. Și e liniște. Ivan o privește fix în ochi, îi simte răsuflarea, acum e limpede ca cristalul. Mirela deschide gura și-i zice somnoros:
— Ia-mă, sînt a ta!, cînd se trezește cu un măr în gură, blocîndu-i falca. Nu-i în pat, ci pe ceva tare, și nu-i în dormitor, ci în bucătărie, lîngă cuptorul încă duduind. Goală pușcă. E pe masă, printre resturi, legată fedeleș. De dincolo se aude vocea lui Ivan cel Groaznic, zgrepțănînd la ușă:
— Mai așteptăm mult, nepoate? Mi-e foame!
Ivan se enervează.
— Nesătuilor! Animalelor! Porcilor! – se zborșește. Apoi, cu dragoste, ca pentru sine, îi șoptește la ureche:
— Cuminte, fată gustoasă!
Și deschide ușa cuptorului.