Ne-aţi întrebat cum mai simţim sărbătorile.
Aş răspunde tot cu o întrebare: Oare le mai simţim de-adevăratelea?
În ziua de Paşti, am citit următorul titlu : “Un bărbat a murit la slujba de Înviere”.
“Băi, uite ce paradoxal”, m-am gândit. Apoi, după câteva secunde, mi-am dat seama că e deranjant de dureros. Şi de actual. Sigur că n-am citit articolul. Nu voiam să ştiu detalii. Şi, oricum, eram prea ocupată să mă gândesc dacă nu cumva titlul ăsta nu e un soi de alegorie tristă a ceea ce ni se întâmplă. Nouă, tuturor.
Dependenţi de convenţii (în convenţii), ne împărţim anul între Crăciun/Revelion, mereu actuala vacanţă de vară şi Paşte. De la cele două mari sărbatori ale anului, avem aşteptări cu toţii: vrem multe cadouri – materiale şi spirituale. Vrem să fim ascultaţi, înţeleşi, răsfăţaţi, iubiţi. Ne justificăm suita de aşteptări prin tot soiul de explicaţii. Cumpărăm cadouri celor dragi. Din mall, desigur – acest leagăn al consumerismului depersonalizat.
Unii dintre noi ţinem post. Alţii nu tinem deloc, consolându-ne cu ideea că nu avem păcate. Sau, dacă avem, ele sunt prea mari ca să poată fi şterse prin post. Ne spovedim. Întotdeauna la un preot, adică la un străin. Nu care cumva să mergem să spunem că ne pare rău tocmai persoanelor cărora le-am greşit. În plus de asta, căutam recomandări dintre cele mai prietenoase. Nu care cumva să fie obtuz la minte, că n-avem dispoziţia necesară pentru morală ieftina. O dată pe an sunt sărbatorile şi n-avem chef să ni le strice vreun habotnic. E de ajuns că recunoaştem sub beneficiul confidenţialităţii.
Spunem că vrem sa fim mai buni. În perioadele ăstea, îndreptăm lumea fiind mai miloşi şi mai binevoitori faţă de sărmanii din colţul străzii. Poate ne înscriem în vreun program şi facem şi o donaţie ceva mai consistentă. E trendy de sărbatori. Că în restul anului, nu prea e timp. Facem călătorii iniţiatice. Mergem la Roma. Poate la Vatican se aude mai bine mesajul Mântuitorului. Cei mai excentrici ajungem chiar şi în Ierusalim. Acolo, la lumina sfântă. E un tărâm mistic până la urmă. Ceva magic tot ar trebui să (ni) se întâmple prin împrejurimi.
Cei mai mulţi, ne întoarcem acasă. Într-un oraşel mai mult sau mai puţin prăfuit din “provincie”. Acolo, îi revedem pe părinţii noștri. Totul se derulează pe repede-înainte. Plănuiam să ne punem la curent cu noutăţile, că doar acum avem timp să depănăm poveşti şi să ne împărtăşim toate detaliile ălea semnificative pe care n-avem timp să ni le spunem la telefon. Cu dor în suflet, promisesem că-i vom spune mamei măcar acum ce ne doare. Şi va găsi ea nişte cuvinte magice. Şi-o să ne treacă.
Şi, totusi, într-o clipită, ne facem iar bagajele. Şi, în timp ce împachetăm, ne dăm seama că n-am spus (aproape) nimic din schiţa aia pe care o aveam în minte (apropo, liste peste liste – ce corporatist). Ei, dar măcar am prânzit copios zilele astea. Ceva din aroma copilăriei tot a rămas… belşugul ăla de la masa de Paşti.
Dar, chestia e că am crescut. Parcă nu mai e suficient. Ne era foame de altceva. Şi parcă mama nu poate găti felul ăla de mâncare singură. Are nevoie de ajutoare de-adevăratelea. Şi de tata, şi de tine. Nu mai e de ajuns să spunem “Săru-mâna pentru masa” şi astfel să-l împăcăm pe domnul Sine.
Mă rog.. Să nu ne facem gânduri negre. Trebuie să fim atenţi la trafic, drumul spre capitală e foarte aglomerat. O să ne gândim mai târziu la asta. Plus că mâine mergem la birou şi lista task-urilor nu ţine cont de sentimentalisme copilăreşti. Mâine mergem la birou. Şi viaţa se întoarce pe făgaşul ei normal.
A trecut şi Paştele ăsta…
…………………………………………………………………..
La începutul săptămânii am lansat cea de-a patra temă pentru concursul Vocea Ascultătorului: Cum (mai) simțim sărbătorile?.
Concursul se încheie duminică, 15 aprilie, la ora 14:00. Până atunci, primim textele voastre și chiar le așteptăm ca și când. Iar marele câștigător al premiului de 100 de euro va fi anunțat în Guerrilla de Dimineață de luni, 16 aprilie.
Acesta este unul dintre textele finaliste.
