“Your data, my data
The chromosomes match
Exact as în matter
A matter of fact”
Am fredonat cântecelul ăsta în timp ce mă uitam la tatăl meu, tras într-un costum nițel cam mare, albastru-depresie, cum bunicul i-ar fi cumpărat probabil ca să-l mai țină 2-3 ani, măcar până la liceu, cu o privire de băiat supus unei maturizări abrupte, cum nu înțelegea nimic din ce (n)i se întâmplă.
Tatăl meu digital, mai exact, Mark Zuckerberg, față în față cu Congresul Statelor Unite ale Americii, chemat să dea explicații în legătură cu folosirea datelor a peste 87 de milioane de oameni, în probabil cel mai mare scandal informațional pe care umilele noastre vieți hiperconectate l-au trăit până în prezent.
E tatăl meu digital (și al tău, și al tău, și al doamnei din spate de pe locul la reducere) pentru că, dincolo de a schimba regulile jocului, a făcut ceva mai mult. Imensa mașinărie albastră a reușit, în decurs de câțiva ani, să schimbe anumite reguli fundamentale ale interacțiunii sociale, așa cum o știam cu toții până la Facebook – de la alterarea identității avem alterarea intimității, și nu invers.
Facebook nu a fost nici prima și nici singura platformă de socializare virtuală, însă a fost singura care a reușit să ne convingă treptat de faptul că nu avem nevoie să fim deconectați nici măcar o fracțiune de secundă.
Mi-am creat contul de feisbuc în 2006 sau 2007, iar pe vremea aia erau obscen de puțini utilizatori români – îmi făcusem contul cu filosofia hi5 în cap, aveam un nickname vag emo și aveam 5 prieteni, toți fiind străini pe care îi cunoscusem în diverse programe educaționale. Intram cam o dată pe săptămână și petreceam cam 5-10 minute. Țin minte că mi se părea total bizară deschiderea acelor prieteni britanici care încărcau cu nemiluita fotografii de familie, cu masa de prânz, ceaiul de la ora 5, pomana bunicului din Australia, iar singurul lucru mai bizar decât asta era deschiderea publicului, like-urile, discuțiile interminabile de la postări – mă întrebam cam ce să fie în capul tău să îți tragi viața la xerox și să o urci pe internet, când în timpul ăla ai putea trăi de două ori mai mult, și de ce alții stau pe margine sorbind din ciorba asta, trăind de două ori mai puțin.
Apoi s-a dat Facebook la paușal și la noi, a venit și provincia, iar în scurtă vreme m-am surprins intrând mai des, stând mai mult, postând mai mult, privind mai mult, citind mai mult – uitându-mă la traseul ăsta, pare un fir roșu al unei dependențe sau al unui proces complet nou: acela de a încerca cu orice preț să asimilez totul în legătură cu universul nostru, cu “bula”.
De exemplu, acum 10 ani nu ne-am fi gândit, poate, că un prieten ar fi putut păți ceva dacă nu ne-ar fi răspuns în ziua aia, în ora aia, în secunda aia. Și încet am început să internalizam un nou set de anxietăți și de tensiuni sociale: mi-a dat cu seen, nici măcar nu mi-a dat cu seen, a fost online la 5 dimineața, mi-a dat fosta lui friend request, își dau like-uri, mi-a dat mama friend request, in a relationship sau no relationship, n-a mai intrat de 3 zile = a murit.
Strămoșii noștri, vânătorii-culegători, umblau constant în formule de 20-30 de indivizi și probabil că momentele de singurătate puteau fi luxul suprem, dar și o condamnare la moarte. Pe măsură ce specia noastră a evoluat și a modificat complet raporturile de putere pe planetă, am devenit ființele care trăiesc în cea mai mare izolare în raport cu mediul înconjurător. Cum o alienare nu vine niciodată singură, iată-ne astăzi, anno domini 2018, singuri, tehnologizați, suprasaturați, exoftalmici, hiperconectați, pasibili de nemurire așa, în mizeria noastră.
Pentru că, dacă există un principiu care stă la baza acestei rețete virtuale, este principiul singurătăților comunicante. Izolarea de care suferim ca preț pentru dezvoltarea și autonomia societăților noastre a venit la pachet cu virusul singurătății, iar facebookul ne promisese din capul locului Grădina Raiului, unde te poți retrage la loc cu like&share după ce în prealabil te vei fi retras în cubul tău de beton, în fața unei luminițe albastre, ca să te bucuri de viața de după viață, alături de cei dragi, cei vag dragi și necunoscuți deopotrivă.
Dar ceva merge prost. Ca o ciorbă într-un castron cu fundul spart, facebook nu ne poate rezolva paradoxul, pentru că e doar o hârtie de turnesol. Paradoxul ar fi acela că suntem dispuși să muncim pe brânci pentru a ne permite luxul de a ne izola, ca mai apoi să ne trăim micile vieți sociale în ecranul unui telefon, iar starea asta spune ceva despre punctul în care am ajuns ca specie. Mai spune și că încă nu știm ce să facem cu acest tip de omnisciență, sau cel puțin, ce e cu adevărat și unde ne-ar putea duce asta, sau că încă nu știm ce urmează să mai aflăm despre natura umană în lumina acestui imens reflector albastru.
Foto: A clockwork orange
