Raluca Nicolaescu nu este doar mâna care pictează, asamblează și fotografiază broșe frumoase. Ea nu doar creează, poartă și dăruiește. Raluca nu are doar broșe, ci are povești. Și noi credem, asemenea ei, că actul creației este rezultatul unei imaginații bogate, că nu există operă de artă, fie ea cât de mică, care să nu aibă o poveste în spate, o explicație,  un “ce-a vrut să zică poetul”.

Așadar, vă vom prezenta în fiecare zi de sâmbătă o poveste. Și-o broșă. Adică povestea din spatele actului de creație.

***

Când privești către o inimă te întrebi ce formă are, ce miros, ce textură, cât e de moale. O doare? Cînd închizi ochii vezi, limpede. Pot să o prind în mână, pot să simt simțirea ei? Pot să prind fărâmele de emoții care traversează inima. Putem? Pot să-i simt emoția care pleacă cu respirația? Pot să vorbesc în cuvinte consistența lacrimilor? Pot să simt lumea ce se ascunde în lacrimi sau lumea care se ascunde in litere? Care e viața unei litere? Cum se miscă în interiorul ei? Pot să ating lumea asta?

Așa se întreba o fetiță. Ceea ce ea nu știa, însă, este că inima ei era transparentă. Așa venise ea în lume, cu inima transparentă, pentru ca ceilalți să se poată oglindi în ea. Pentru că atunci când te oglindești vezi, dar vezi cu o vedere pe care nici cel mai ager ochi nu o poate atinge. Pentru asta venisea ea aici pe lume, ca să-i lase pe oameni să vadă. Ce? Infinitul din nimic, iar cu nimicul se juca ea în fieare zi. Un nimic făcut din infinit. Îl lasa să-i zboare printre degete și apoi sărea peste el, cu un picior, apoi cu celălat, cu puloverul așezat invers de cum fusese imaginat și de cum îl stiau toți, cu obrajii pleznind de roșeală și cu aceea bucurie care urcă încet și îți inundă pieptul. Bucurie pentru nimic. Era prietenul ei cel mai bun – Nimic, doar că cei din jur nu întelegeau nimic. Și cum putea ea să le arate bucuria lui Nimic?

Într-o zi se așeză pe o piatră cu Nimic lângă ea. Trebuie să vorbim – spuse pe o voce altfel decît de obicei.

Nimic întoarse capul de unde privea și avea în ochi frica că fusese uitat. De fapt, asta era secretul lui Nimic. Dacă o fracțiune de secundă fetița uita de el, era pierdut. Și rătacea iar și iar și iar până să fie găsit. Era o prietenie ca firul de apă care se întinde să prindă picătura ce alunecă moale de pe frunză. El știa, fetița știa și ea, doar că ea era parte din lumea asta.

Îi văzu privirea, era limpede și albă, era cu el așadar.

Nimic, spuse fetița, aș vrea să știi că orice ar fi, eu am să te caut mereu. Am să te caut în oameni, am să te caut în flori, am să te caut în atingeri, în zâmbete, în primăveri și în veri, în plâns și în zâmbet, în sunete șî în gesturi.

Vi se pare că o fetiță nu ar putea spune toate astea?

Copiii cunosc Nimicul, sunt prieteni cu el, iar atunci când vă privesc în ochi, albul ochilor lor e atat de limpede încât vă vedeți în el, în cele mai ascunse colțuri ale voastre. Așa încât aveți a vă teme de copii și de Nimic, dar e o teamă bună. Orice teamă e bună, să știți, pentru că Teamă e prietenă cu Nimic și în spatele ei, chiar dacă pare mai arțăgoasă și are în obicei să chinuie oamenii, se ascund niște comori. Doar că… vedeți voi…

S-au așezat la rând în spatele ei pentru că le place joaca. Și chicotesc ascunse acolo după perete, și privesc mereu către voi, atunci când nu băgați de seamă, cu părul creț și ochii mari. Privesc pentru că poate, poate, o să vă opriți din ce faceți și o să mergeți la ele. Dar de atâta vreme vă privesc încât au lacrimi ce se văluresc în ochi, apoi uită iar, apoi vă cheamă…