Era duminică dimineață și realizatorul TV se spăla pe dinți uitându-se în oglindă. „Ce cap mare am”, se gândi în timp ce un firicel de spumă de pastă de dinți i se prelingea printre colțurile buzelor. Se întoarse către nevastă-sa, care stătea pe veceu la doi metri de el și își citea mailurile pe telefon.
– Nu ți se pare că am capul foarte mare?, o întrebă.
Femeia îi aruncă o privire și zâmbi.
– Pentru că ești foarte deștept, zise.
Realizatorul TV scuipă în chiuvetă.
– Nu, pe bune, spuse, nu ți se pare că mi-a crescut capul?
– Hm?, spuse femeia.
– Nu ți se pare că mi-a crescut capul?, repetă realizatorul TV.
Își clăti gura cu apă, scuipă din nou, o mai clăti o dată.
– Nu, dragă, zise nevastă-sa.

În periuță rămăseseră niște resturi de pastă. realizatorul TV opri apa rece și o porni pe cea caldă, apoi puse periuța sub jetul din care ieșeau aburi. Își privi din nou capul. Nevastă-sa rupse două dreptunghiuri de hârtie și se șterse, apoi se ridică și trase apa. Veni lângă realizator.
– Dă mai rece să mă spăl pe mâini, zise.

Realizatorul TV puse periuța în recipientul în care o ținea de obicei și dădu drumul la apa rece. Soția se spălă pe mâini, se șterse în grabă cu un prosop, opri apa și îl mângâie pe realizator pe ceafă.
– Mănânci ceva, puiule?, întrebă.
– Mă cam arde stomacul, zise realizatorul TV, cred că nu mănânc acum. O să iau niște cărbune.

Soția ieși din baie. Realizatorul TV rămase în fața oglinzii și se gândi că îmbătrânește. Arsurile, cu vederea stătea din ce în ce mai prost, nici de sport nu îi mai ardea, partidele de tenis din fiecare marți dimineață, jucate împotriva unui coleg, deveneau din ce în ce mai obositoare, plus că nu prea le mai câștiga. Și acum chestia cu capul, care chiar părea să fi crescut în dimensiune. Ieși din baie și se duse la un șifonier. Scoase șapca albă pe care o purta la tenis și și-o puse pe cap. Îi venea la fel ca întotdeauna. Râse întrucâtva ușurat, apoi își luă laptopul și ieși pe terasa din spatele casei. Era o zi plăcută, de început de primăvară, păsările ciripeau, aerul călduț mirosea a pomi pe cale să înflorească.

…………………………..

Vrăbiile Suleiman și Paraschiv tocmai împărțiseră o râmă și acum zburau peste București.
– Coaie, zise Paraschiv, ce vreme mișto!
Suleiman înghiți o gâză care-i ieșise ca proasta în cale.
– Da, bă, zise.
Făcu o voltă la dreapta, apoi una la stânga. Un porumbel gras trecu leneș pe lângă el.
– L-ai văzut pe ăsta?, zise Suleiman către Paraschiv. Dreacu’, tre să aterizeze la Otopeni, umflatu’ naibii!
– Parcă are pasageri la bord, spuse Paraschiv.
Râseră amândoi tâmpește. Ciuguliseră mai devreme niște boabe de mac, ceea ce afectase întrucâtva mințile lor oricum nu prea mari.
– Fii atent, îl vezi pe tipul ăla?, spuse Suleiman arătând cu ciocul în jos.
– Care, bă?, zise Paraschiv.
– Ăla din curtea aia. Ăla cu capul mare!
– Hăhă, făcu Paraschiv. Ce vrei să faci?
– Fii atent la mine, zise Suleiman.
Porni într-o sinusoidală și, când ajunse la punctul cel mai de jos, lăsă să cadă un găinaț. Apoi urcă, privind înapoi peste aripa stângă. Când Paraschiv îl ajunse din urmă, amândoi se cutremurau de râs.
– Coaie, fix pe cap! Fix pe cap!, strigă Paraschiv.
– Păi la câta banița avea…, spuse Suleiman.
Cotiră hohotind înspre vest.
Deși, la drept vorbind, habar n-aveau că acolo-i vestul.

Fotografie de Paula Rusu