Noi, oamenii, suntem niște aglomerări de nevoi: nevoi surde, nevoi subtile, nevoi acute, nevoi de sac-fără-fund, nevoi de moment, nevoi ale unor lucruri pe care nu le poți avea, nevoi ale altora etc. Creatorii de orice fel, inclusiv de muzică, știu asta. Artiștii, alimetându-și propriile nevoi, transpirând, lăsându-se pradă exceselor, construind ceva abstract sau concret, hrănesc și nevoile noastre, ale celorlalți, într-o simbioza de care, de cele mai multe ori, nu suntem conștienți. Lucia și noul ei album, Samsara, sunt studiu de caz pentru cele afirmate.
Greu de crezut că în spatele vocii fragile se află o artistă de numai 24 de ani, din București, ce până nu demult funcționa doar pe bază de anxiolitice, care scrie niște poezii brutale ca un exercițiu de autoflagelare, cioplite parcă în propria-i carne, pe care apoi le cântă delicat, pe niște teme electro-pop asamblate inspirat de trei producători locali din zone sonore diferite (Alexei Țurcan, Dan Georgescu și Robert Acsîntoaie).
Poate cel mai cinematic LP local pe care l-am ascultat anul acesta, Samsara este atât de viu din punct de vedere vizual – cu toate că în el se cântă mult despre moarte – încât ar putea susține orice generic/trailer/soundtrack de serial sau lungmetraj, numai să existe voință/viziune și de partea industriei cinematografice. Albumul se deschide cu Afloat, o bucată ce m-a trimis cu gândul la piesele ce au accente tribale, semnate Paul Simon (Diamonds On The Soles Of Her Shoes și Obvious Child), dar în cazul Luciei există un update acustic până la nivelul progressive electro-ului. Apoi, Edge este un imn burlesque-pop ce ar putea funcționa oricând într-o producție pe Broadway. FRTHR – actualul single – este motivaționala albumului, în ciuda sau datorită versurilor, pentru că introspecția este mama găsitului de sine.
Bounds amintește de stilul albumului de debut, dar există un upgrade asigurat de gruparea de corzi Muse Quartet, ce face ca piesa să se apropie de opera-pop. The perfect life este una dintre piesele ce pot deveni infecțioase, pe motiv de onomatopee prezente în refren, iar versurile o pot transforma în cea mai cerută/cântată/play-ată piesă la înmormântările din U.K. Mother – în ciuda caracterului laic al piesei, ea se poate transforma oricând într-o piesă liturgică, iar varianta interpretată live preface orice spațiu în care se desfășoară concertul într-o biserică/catedrală/lăcaș de cult ad-hoc. Food Chain este highlight-ul materialului, e genul de întâmplare sonică ce o pune pe Lucia pe același calapod cu Ellie Goulding, Lykke Li, Lorde, Halsey sau Tove Lo. Piesa ce dă titlul albumului, Samsara, trebuia să fie un fel de substanță de contrast, care să pună în evidență celelalte piese, tocmai d-aia este plămădită altfel: doar pian și violoncel, fără voce. Catastrophe este parțial un fel de autopsie în viu a artistei, parțial ritual de exorcizare – oricum intervenția a reușit, iar pacienta trăiește. În ansamblul sensibil electro-filigranat al ultimei piese, Holy, în mulțimea de interogații, oricât de morbid sau cinic ar părea, se ascunde probabil, testamentul artistei.
Pentru aceia care preferă doar headline-urile sau textele de pe Twitter: Lucia în albumul-mărturie, Samsara, ne zugrăvește acustic și în versuri cum e să aștepți izbăvirea, moartea sau inspirația. Așteptarea continuă.
