La începutul săptămânii am lansat cea de-a cincea temă pentru concursul Vocea Ascultătorului: De ce s-a stricat Vama Veche?.
Concursul se încheie duminică, 22 aprilie, la ora 14:00. Până atunci, primim textele voastre și chiar le așteptăm ca și când. Iar marele câștigător al premiului de 100 de euro va fi anunțat în Guerrilla de Dimineață de luni, 23 aprilie.
Textul de mai jos este unul dintre textele finaliste.
***
Mi-aduc aminte cum pietricelele ne înțepau în țălpi. Uneori chiar se înfigeau puțin în tălpi și te opreai brusc. Știam că trebuia să ți le curăț cu palma mea, devenise un fel de ritual. Apoi îmi săreai în cârcă. Mai repede, mai repede, o să pierdem apusul, țipai. Ah! Cât iubeam fâșiile de nisip spălat de mare, pe unde tălpile mele se scufundau puțin în spuma mării ajunsă la mal, ca atunci când spuma se scurge dintr-un pahar de bere băut la o terasă de pe plajă. Treceam pe lângă toți oamenii ăia, știu că îi numărai, chiar dacă niciodată n-o recunoșteai când te tachinam că ai rămas cu obiceiuri din copilărie (plimbările cu mașina părinților te plictiseau și numărai stâlpii de electricitate din mijlocul câmpiei Bărăganului). Taci, că nu-i așa, insistai. Și continuam să te port cu mine spre locul nostru, acolo unde plaja se îngusta, marea nu mai încăpea în ochii noștri, iar oamenii dispăreau. Te aruncam în mare. Gropile ne înghițeau pașii și dădeau un puls puternic inimii noastre, ca un sentiment de prăbușire. Înotam în același timp și așteptam să cadă soarele în mare. Din depărtare se auzea doar muzica de la cluburile care începeau să se agite la lăsarea serii. Ne plăcea momentul ăla pentru că abia atunci înțelegeam unde se termina marea, unde începea cerul înstelat ca un brad de Crăciun.
La douăzeci de ani ne era suficient doar atât, și camera aia cu un pat care scârția de fiecare dată când făceam dragoste, și clătitele, și berea ieftină, și muzica aia care bubuia în noi până dimineața, și autocarul în care dormeam mereu când reveneam în București.
Azi citim că Vama s-a stricat. Oamenii se plâng că sunt mulți cocalari, pițipoance, băutura s-a scumpit, mâncarea la fel, cazarea e din ce în ce mai proastă, iar nudiștii par deja din alte povești. Posibil să aibă toți dreptate. Poate că așa arată acum Vama Veche. Stricată. Un fel de Dacie 1300 pe care băieții au pus motor de BMW. Sau poate că noi ne-am stricat.
Noua generație a dat o nouă identitate Vămii, a transformat-o în locul lor, spre care ăștia ca noi privesc nostalgici și critici, precum niște pensionari în ziua votului repetând că pe vremea lui nea Nicu era mai bine. Întotdeauna trecutul o să ni se pară mai bun, cu ziua în care ne-am îndrăgostit, ne-am sărutat pe plajă, ne-am iubit, am dansat fără să mai știm de noi și am căzut lați cu cerul înstelat deasupra noastră. Peste zece-douăzeci de ani și generația de azi se va întreba de ce și când s-a stricat Vama lor. Vama Veche poate că nu e niciodată veche, ci mereu tânără și se debarasează de noi, lăsându-ne bătrâni în timp ce ea petrece alături de noua generație, nu cu niște părinți agitați în jurul odraslelor, gândindu-se cum își plătesc ratele la bancă sau la ce școală să-și înscrie copiii.
Vama noastră e în noi ca un orgasm. Și azi o porți cu tine pe plaja Barcelonetta, pe unde îți petreci vacanțele, eu o țin de mână prin București, le vorbesc despre ea liceenilor de la curs și fără tine e ca o Vamă fără mare. Când merg pe plajă parcă nici nu mă deranjează pietricelele înfipte în tălpi sau algele scârboase, iar apusul îl privesc dintr-un hotel de patru stele, în timp ce fac sex cu o gagică agățată pe plajă și mă gândesc la tine. Așa faci și tu?
