E dimineață,
trec pe acolo des și ele cântă
despre fobiile celui matinal,
celui en retraite,
celor care sub anestezie practică sporturi extreme și par atât de blajini în goana după metrou,
îți vine să dai cu ei de pământ,
în paltoanele asudate zace memoria lor, o pastișă la nopțile cu Nerval.

Camerele lor se află lângă spitalul pe care îl frecventez,
între ele nu-și vorbesc decât rar,
la coadă la distribuitorul de heroină.
Astăzi m-a confundat un trecător. Coborâsem în goană
de la etajul cinci,
aveam părul împrăștiat, țigara aprinsă și o umbră de cateter
obraznic lipită de venă,
mi se părea senzual,
el s-a oprit și m-a întrebat dacă vin.
Nu mi te amintesc, i-am răspuns, eu am un soi de memorie afectivă care mă poartă
doar către brațele celor pe care i-am mai privit,
care sunt la fel de frumoși când sunt goi
precum secundele în care le-am povestit despre uitare râzând,
ca și cum eu, de la un capăt la altul, mi-aș fi închipuit.

Pe ei nu-i doare.

Îți pleacă tramvaiul,
m-am rezemat de un zid
ca să par un graffitti,
îngerul care fumează,
femeia-halou prin care treci fără să lași urme,
cu care taci după ce te-ai logodit
pe care o știi din ce în ce mai puțin.

Ești nouă aici. Cară-te dracului.
M-am dus după un ceai pe care l-am turnat în aceeași ceașcă din care băusem cafea,
pe urmă, la programare, mi-au spus că medicii din schimbul de noapte sunt mult mai blânzi și că ei au grijă de toate animalele abandonate din cartier, un pui de șarpe, o acrobată, un linx,
ascultați-i pe toți aceștia care cer de pomană. Ce poți să le dai, ieri a nins, le e frig dar nu s-ar muta de pe Capitoliu decât dacă le promitem amante și circ,
ambrozie,
ienibahar,
seringi cu absint
pentru brațele lor întinse către toți navetiștii de la Midi,
atât de demn și de drept încrustate-n trotuar,
te-aș purta printre ele ca să simți cum se poate trăi în fâșii lipite cu band-aid la reanimare, între două tramvaie al căror orar niciodată nu-l știi, între curve și zei, sublim și păgân, cu vena deschisă mereu pentru cei pe care i-ai mai privit în genunchi dar pe care nu ți-i poți mângâia decât în șoaptă sau gând,
nu ți-i poți aminti decât atunci când ajung acasă la ei.