Despre empatie, despre compasiune, adică despre chestiunile de bază!
Da, feminismul, dar nu militant, fiindcă cel militant, de pe poziție de putere, nu rezolvă, ci înlocuiește un exces cu altul. Desigur, vom spune: înlocuim o putere canceroasă cu una fructuoasă! Păi da, intențiile sunt bune de fiecare dată, dar incendiul nu se stinge cu benzină. Este elementar, inteligența emoțională e dincolo de manisfest, dincolo de luptă. Ea cuprinde, dizolvă, apoi leagă, fără sfâșieri sau rupturi. Dar aici din nou, militanții vor avea replică: dar oare nu e o situație critică la nivel global, situație care cere sfâșieri sau rupturi? Păi tocmai ăsta e cercul vicios de situații limită, alimentate de acțiuni la limită, fiindcă paradigma ”cui pe cui se scoate” încă n-a fost depășită și nu face decât să înlocuiască un anumit tip de control cu altul. De fapt, depășirea controlului este o utopie, probabil, adică e nevoie de o revoluție empatică, nu știu, o trecere la o altă etapă de înțelegere a lumii, a naturii. Câtă vreme homo sapiens va trata totul de pe poziție de putere, vom bate pasul pe loc.
Feminismul apare ca soluție fiindcă e ascociat în primul rând cu empatia, cu toleranța, cu respectarea drepturilor oamenilor și animalelor etc. În acest context, doar empatia și toleranța pot apropia maturizarea noastră socială, chiar dacă sună utopic. E vorba de compasiune, ca motor central a relațiilor interumane și a raportării noastre la natură. Dacă rămânem la paradigmele noastre clasice: putere, ierarhii, consum și expansiune, susținem perpetuarea unui lanț de abuzuri și traume, care generează revolte și crime. Un cerc vicios. Mă gândesc la compasiune ca la un fel de ”empatie cauzală”. Când reperul social nu mai este ”interfața” cuiva sau aspectul exterior sau identitatea imediată, ci plonjarea în istoria acelei identității, în trecutul și experiența ei de viață.
Ce anume se ascunde în spatele unui comportament bizar, marginal? În spatele unei suferințe sau a unei crime? Ce înseamnă marginal? Nu cumva expresiile ”bizar, dubios, anormal” sunt inadecvate și învechite? Ba da, chiar sunt. Normalitatea este o aparență, deci e mai dubioasă decât dubioșenia vizibilă 🙂 Astfel, din perspectiva unei ”empatizări cauzale”, judecata din scurt apare ca nesăbuință, etichetare primitivă, rigidă și învechită. Ăla-i prost, ăla-i un laș, ăla-i un pervers, aia e o curvă etc. Astea sunt rezultatele unei educații primitive, în care copiii de mici sunt învățați să-i respingă pe cei care nu sunt ca ei.
Evoluția perceptiei social-culturale, despre asta vorbim. Post-umanismul, multiculturalismul, acestea sunt chestiuni care te pun pe gânduri, însă din păcate, puțini sunt cei dispuși să ”citească în adâncime” identitățile de care se ciocnesc zi de zi. Mai ales identitățile ”marginale”… Tocmai de asta homofobia, rasismul sau șovinismul sunt reacții de apărare primitivă, din partea celor cu o structură rudimentară de gândire, cu o stimă scăzută de sine (ca să nu-i spun ură inconștientă de sine), cu înclinații paranoide și un buchet serios de frustrări. În paralel, dogmele religioase alimentează pornirile radicale la pasivi-agresivi.
Niște nefericiți scuipă în direcția altor nefericiți, care la rândul lor reacționează cu dispreț sau agresivitate, ceea ce alimentează din nou și din nou ura scuipăcioșilor. Iar dacă cei scuipați aleg tactica ”ignore”, atacatorii o ”decodează” ca aroganță, ca provocare pe față: ”hai, mai scuipă, dar vezi să nu te deshidratezi”. Cu siguranță atitudinea zen, în anumite condiții, atrage mai mult dispreț sau violență, fiindcă e percepută de agresor ca o sfidare, ca putere, ca etalare a unei superiorități morale.
Înțeleg cu atât mai bine aceste chestiuni, fiindcă personal am porniri agresive, sadice sau masochiste. De asta studiez fenomenul cu mare atenție. Cu toții ar trebui să ne studiem pe noi înșine, să cercetăm tocmai acele aspecte psihice, personale, de care ne este cel mai frică, sau de care ne este rușine. Să ne speriem, să ne ferim privirea sau să închidem ochii este o formă de lașitate.
