Mulți dintre noi avem uneori impresia că cineva e supărat, furios sau măcar ni se naște un dubiu despre asta când incercăm să citim un chip, în absența unor semnale verbale. Mai pe șleau: uneori ni se pare că toate chipurile dintr-o-ncapere sunt ale unori oameni supărați sau chiar furioși.
Ceea ce era doar bănuială în psihoterapie primește, uite, și ajutor din cercetarea științifică: se pare că vedem cu atât mai mult oameni supărati cu cât părintii noștri erau mai certăreți.
În mare, studiul a observat că, în rândul copiilor care răspundeau că părinții lor se enervează rău când se ceartă, există o problemă în a identifica emoțiile unui chip neutru. Cu cât percepția de amenințare a copilului e mai mare, iar el e considerat mai timid de către mamă, cu atât capacitatea lui de a citi cu acuratețe emoțiile scade.
Revista Times, care a comentat studiul, spune că “s-a dovedit de asemenea că adulții care au fost expuși la violență, neglijare sau abuz fizic în copilărie văd ostilitate chiar și când nu există. Asta poate crea un cerc vicios“.
Interpretarea pe care o dă Dr. Schermerhorn, autorul cercetării, este că, amenințați de agresivitatea părinților, copiii caută în chipurile lor doar semne de ostilitate, stările neutre ale feței fiind neinteresante.
Așa că, atunci când întrebați următoarea dată “ce-ai, ești supărata?” s-ar putea să fie (și) de la voi.
Am căutat să înțeleg asta “Cu cât percepția de amenințare a copilului e mai mare, iar el e considerat mai timid de către mamă, cu atât capacitatea lui de a citi cu acuratețe emoțiile scade”
Te referi probabil la emoții precum bucurie, nu văd de ce copilul amenințat nu ar putea citi cu acuratețe emoții ca ura sau amenințarea de pe fața celor pe care îi vede.
Adică toți cei care se plâng de asta, fețele triste și nervoase ale celor de pe străzile din București, nu ca fețele celor din Paris sau Bruxelles, de fapt ei au o problemă? Fiindcă văd amenințare acolo unde ea nu există.