Concursul Vocea Ascultătorului a ajuns la sezonul 2, așadar Avanpost Radio Guerrilla va premia cele mai bune texte de proză de tip flash fiction.
Tema acestei săptămâni este o proză flash de tip aventură. Așteptăm poeziile voastre pe statmajor@guerrillaradio.ro până luni, 12 iulie, ora 14, iar marți vom anunța cine a câștigat premiul oferit de Endea: un set de cosmetice din produse naturale, 100% românești.
Notă: Textele trebuie să aibă maxim 750 de cuvinte.
Cătălin este câștigătorul săptămânii acesteia, dar ne-a trimis un text la care a lucrat cu drag și nouă ne place, deci dam startul cu el, mai jos.
***
Era prin mijlocul lui decembrie și eu nu mai munceam de două luni. Am căutat prin toate ziarele care îmi cădeau în mână, însă fără folos. Și doar le-am zis. „Domnilor, fac orice. Vă spăl podelele, fac curățenie, car, vopsesc, rașchetez”. De fiecare dată am primit același răspuns. Și se pare că inevitabilul s-a produs. Proprietara nu a mai acceptat să mă primească o lună pe datorie. Și doar am rugat-o. „Doamnă, să vedeți că luna viitoare va fi diferit. Din ianuarie sigur se fac angajări, aveți cuvântul meu…”. Dar ea a fost de neînduplecat. Nici gerul de afară, nici ora târzie, nici chiar conștiința nu au împiedicat-o să mă evacueze în primul minut. Mi-am luat de îndată geamantanul și am ieșit pe străzile înzăpezite. Mergeam de vreo oră fără nicio direcție, încercând din răsputeri să gesesc o soluție. Unde să înoptez? Că doar nu aș fi rezistat până a doua zi sub cerul liber. Cine să mă primească? La o oră așa târzie…probabil că trecuse demult de miezul nopții.
Și era frig. Era un ger de nu-mi mai simțeam mușchii feței. Fulgii înghețați îmi loveau dureros obrajii și eu mergeam cât de repede puteam ca să mă încălezesc. Trageam geamantanul după mine prin movilele înghețate încercând să îmi mențin echilibrul și așa precar. Trebuia să găsesc neaparat adăpost. Străzile erau cu totul pustii. Nici urmă de oameni, autobuzele și tramvaiele se opriseră demult, iar taximeștrii nu se aventurau pe o asemenea vreme. Fără să-mi dau seama, m-am pomenit în fața gării. Înăuntru, la fiecare colț, un om al străzii își făcea veacul, învelit în zdrențe și cel mai probabil înecat în vapori etilici. Am înaintat până ce am zărit un grup de oameni la linia 2: „TRENUL INTER REGIO VA SOSI ÎN GARĂ LA ORA…UNU ȘI PATRUZECI ȘI CINCI…VA STAȚIONA DOUĂ MINUTE”. Am grăbit pasul. Nu cunoșteam destinația trenului, nici nu știam cum m-ar fi primit fără bilet. Dar îmi părea o opțiune mult mai bună decât înoptatul în gară.
Trenul a năvălit de nicăieri înspre peron. Controlorul, un individ pesemne somnoros, a trăsărit când a văzut mulțimea de oameni ce aștepta. Doi oameni din mulțime au urcat în vagoanele cu locuri, iar restul s-au îngrămădit înspre vagonul de dormit. Mi-am propulsat și eu geamantanul în vaganoul de dormit, m-am amestecat printre oameni și reușind să trec neobservat, m-am adopstit în toaletă. Din câte îmi aminteam, urma să controleze fiecare călător, să le dea așternuturile, apoi în maxim o oră să adoarmă toată lumea. De ce oare nu am urcat într-un vagon normal? Speram oare să mă pot piti, în întuneric, într-unul din cele șase paturi, fără știrea controlorului? Am deschis precaut ușa toaletei, am privit cu coada ochilui în fiecare compartiment până am găsit un pat pliabil neocupat, aflat la nivelul plafonului. Am urcat scara cu tot cu bagaj și m-am trantit pe tapițeria prăfuită. Am închis ochii și fără veste, am adormit.
Trenul mergea legănându-se molcom. Din vreme în vreme câte o lumină se strecura printre draperiile trase și printre pleoape, după care revenea totul în clarobscur. Dormeam cu bagajul în brațe, pe fundalul clinchetului metalic, când clinchetul a explodat. S-a transformat în hârșâit, în scrâșnit apoi a devenit atât de puternic încât urechile mele nu-l mai puteau distinge. Țiuit. Totul a devenit un carusel somnambulic. Mă loveam cu capul de tavan, apoi cu spatele de tapițerie, apoi iar de tavan. În mod automat mi-am tras geamantanul peste cap. Geamurile s-au spart aproape la unison. Până să mă dezmeticesc, trenul se transformase în turn, iar colegii mei de compartiment zăceau pe tavan, acum transformat în podea, într-un morman nedefinit. Unul dintre ei mă privea cu ochi stinși, rugându-mă să-l ajut. M-am strecurat pe lângă grilajul de fier al patului, pe lângă formațiunea amorfă de bagaje și de trupuri gemânde și am ieșit prin mozaicul de cioburi al ferestrei într-o beznă totală. Unde s-o pornesc? „Ajutor…sună la 112..”. Am luat telefonul din mâna unuia dintre pasagerii răniți. Am sunat…„Accident, mulți răniți, trimiteți pe cineva….”. „Unde sunteți?”. „Bună întrebare….nu puteți localiza semnalul?”. „Vom trimite ajutoare în cel mai scurt timp posbil”. Unde eram? Vântul biciuia mai dureros ca oricând. Și era din nou frig. Mi-am scos unica pătură din gemantan și m-am așezat lângă grămăjoara pulsatilă. Dacă închideai ochii, vijelia aproape suna ca una dintre nocturnele lui Chopin. Nocturna 9 de la linia 2…
***
Sursă foto cover aici.
