Așa i se mai spune acestui loc superb dimprejurul Bistriței, ce conține și teritoriul vitivinicol Lechința. Și chiar dacă e o exagerare de marketing, precum o figură de stil, cred că e o exagerare cu bune intenții, pentru a atrage atenția, dar mai ales, e întemeiată. Pe lângă imaginile idilice, cu dealurile verzi, împădurite, și sate liniștite desprinse parcă din altă viață, avem o amprentă puternica a culturii viței de vie, la fel de veche precum a Toscanei (unde primele atestări ale vinului se presupun a fi de pe vremea etruscilor, sec. VIII, î.C., iar în Lechința, după cum am mai menționat, Herodod menționează în sec VI, î.C. producerea vinului la popoarele de la nord de Dunăre). Nu avem chiparoși care să străjuiască semeț locuințele / cramele elegant așezate pe coama dealurilor, dar regăsim destule elemente care să personalizeze zona și să o fixeze definitiv în conștiința și memoria celor ce o vizitează (români sau străini deopotrivă).
În primul rând aș vrea să evidențiez oamenii locului: plini de viață și cu dorința de a face mai bine de care dau dovadă toți aceia care sunt parte dintr-o comunitate. Fără să idealizez, am observat pozitivismul și energia proprietarilor de crame cu care am discutat, optimismul de care dădeau dovada când se refereau la proiecte importante pe care să le termine până la anul pentru a mări facilitățile de cazare și de producere a vinului. Eu această efervescență rar o întâlnesc printre oamenii din București, cel puțin de un an încoace. Mă gândesc că astfel de proiecte, planificate și apoi duse la bun sfârșit, plus un vin bun băut cu prietenii pe terasele cu priveliști superbe până hăt, în depărtare, pot fi rețeta pentru o tinerețe veșnică.
În satul Teaca (foto de mai sus) am găsit doua crame mici, dar voinici (favorizez aici rima în detrimentul dezacordului). Despre Zaig v-am mai povestit când am mers în Maramureș; crama unui sas, Eckehardt Zaig, cu multă dragoste pentru vie, suficientă cât să accepte cu stoicism costuri de 3-4 ori mai mari de exploatare a viilor vechi, moștenite de la părinți, doar pentru ideea nebună de a atinge excelența și de a scoate cel mai bun vin posibil din acel teritoriu. Îl secondează o tânără absolventă de oenologie care crește odată cu crama și care deja crează vinuri interesante. Cristina Carazan a reușit să mă convingă să pun iarăși pe limbă Muscat Otonel, un soi cam dezavuat chiar și pe plan mondial, pentru simplul fapt că e vinificat cam grosier, cu arome grele, nedigerabile. Am gustat din tanc un asamblaj de Muscat cu Fetească Albă, iar aromele fine, specifice probabil climatului mai rece al zonei, au transformat vinul într-unul amabil, ușor de băut și de înțeles. M-am bucurat să văd vinurile din tanc, producția 2020 și să cumpăr vinurile ce s-au odihnit deja la sticlă, producție 2019 sau anterior. De urmărit evoluția cramei, pentru că va lansa și o gamă premium cu vinuri exclusiv din vii vechi, sperăm vinuri care să exprime cât mai bine terroir-ul. Prețurile sunt decente, dacă nu cumva chiar bune pentru ce oferă și în special prin comparație cu alte oferte de prin țară. Crama se află chiar în curtea casei bătrânești, caldă și primitoare.
Cealaltă cramă din Teaca se numește Valea Ascunsă și am avut privilegiul și surpriza de a vedea chiar valea ascunsă, după care a fost denumită crama, un loc de poveste situat la capătul unui drum îngust pe văile dintre dealuri –un end of the road pitoresc, cum am mai văzut doar la Anna Charisma Chalet din preajma Sibiului. Genul de loc unde ești doar tu și natura, fără a părăsi însă confortul civilizației.
Am fotografiat eu pe acolo lacul, cabanele moderne de lemn și via, însă nu aveam cum să redau complet sentimentul trăit acolo, așa că apelez la imaginea de pe site-ul cramei.
De la data realizării acestei fotografii au mai apărut și 6 cabane moderne (în formă de A) gata să primească turiști și să se bucure de apropierea naturii. Lacul e man made, are 6 metri adâncime și e populat cu pești numa’ buni de pus pe un grătar lângă vinurile albe mustind de aciditate.
Cred că poate candida la poziția de best place to work from home, în spate sunt desfășurate viile, pe dealuri iar pe geam poți admira lacul și un deal pe care se plimba ursul câteodată; mai nou, ursul nu mai vine la zmeura sau miere, ci la struguri, și mănâncă chiar și o tonă de struguri pân’ ce vine ziua culesului.
Despre vinurile degustate din tanc, numai de bine; mi-au plăcut sauvignon-ul, rose-ul (dar astea erau deja vândute și le puteți cumpăra/ sau nu, sub o etichetă privată, când se vor lansa), feteasca regală 2020 era exact pe gustul meu, cu prospețime datorată acidității, dar și mai mult mi-a plăcut feteasca regală 2019 uitată printr-un tanc de inox și nedorită de nimeni. Să nu credeți că e mare diferență între actorii care își dau silința pe o scenă goală și un vin făcut cu bună credință, muncit cu multă grija și rămas prin beciuri. Noroc că timpul le face și mai bune, chiar dacă nu pe toate. Nu am testat vinurile roșii pentru că nu e sezon și nu avea rost să îmi încarc memoria. Imediat vine toamna și vom vorbi destul și despre ele.
Crama e în sat și are un restaurant cu terasă unde se poate astâmpăra foamea.
De la Teaca am făcut câțiva km și am ajuns la Jelna, crama despre care auzisem numai lucruri bune. Așteptările ar fi fost respectate și daca toți ar fi fost doar protocolari, by the book; doar că oamenii de acolo au reușit să ofere o experiență cu care nicicând nu te așterni la drum. Oameni tineri, frumoși, nu ca cei care se identifica așa pe plan politic, ci ca grecii antici sau cei ce se studiau la cursurile de estetică; pentru că frumusețea probabil vine din interior, din energia care o consumă zilnic în cantități industriale (și consumă: atât în vie și în cramă, cât și seara, lângă oaspeții care le trec mereu pragul). Salut aici pe Vlad, Ciprian, Darius și Daniel, o echipă greu de bătut, vă asigur (și ar mai fi Ovidiu, cu care discutasem la telefon, dar pe care nu l-am întâlnit F2F).
Vă vând un pont: mergeți acum și stați la un spriț cu ei, faceți selfie dacă vreți cu ei, pentru că peste 10 ani sigur vor delega pe cineva să se ocupe de cazare și de primirea turiștilor și probabil experiența nu va mai fi aceeași. I did 🙂
Salut și pe temerarii de la UiPath, cei doi băieți de 1,90 m care după 5 zile de mers pe jos din Bucovina, pe Via Transilvanica, au poposit la un vin bun tot la Crama Jelna.
Restaurantul pensiunii folosește ingrediente locale, orice aprovizionare se realizează de pe o rază de doar doi kilometri. Există o brutărie artizanală în zonă, la fel şi un procesator de mezeluri şi lactate premium. Totodată, fondatorii cramei Jelna au solarii care oferă legumele necesare. Exista chiar si o berărie artizanală în zona, cu care sunt prieteni, totul pentru o comunitate cât mai cool.
Am făcut aici o degustare atipică, pentru ca prefer sa mă las dus de val. decât să urmăresc agenda clasică cu trecerea în revistă a vinurilor. Am degustat (un pic mai mult decât de obicei) o sticlă de Sauvignon Blanc, creat de Darius Pripon cu expertiza lui din Noua Zeelandă si Franța, la care am asortat un platou rece și apoi, la recomandarea lui Ciprian, am avut parte de o experiență gurmet la înălțime: mușchi de vită ireproșabil medium rare, lângă un piure cu trufe, asociat cu un vin roșu din gama de vârf a cramei, Navicella (un 2017 din care cu greu am mai găsit o sticlă la plecare).
Numele gamei premium este inspirat după o pictură cu același nume, de Giotto di Bondonne, a cărei copie a fost găsită pe peretele bisericii din sat (citiți mai multe aici). Trimiterile la pictură, Renaștere, biserică, nu sunt doar găselnițe de marketing; ele fac legătura cu eforturile reale pe care oamenii de la cramă le depun pentru a restaura biserica din sat, iar Darius, oenologul cramei, chiar și-a cumpărat și renovat o casă săsească din imediata apropiere a bisericii, în ideea modernizării prin continuitate. Casa a aparținut în secolul trecut unui sas care se ocupa cu viticultura, iar beciul din subsol este o bijuterie în sine, pentru care îl invidiez sincer și sper să ajung cât de curând pe acolo, când va organiza concerte cu muzică de cameră pe terasa de lângă prispa casei. În beciul lui Darius se odihnesc și doua butoaie cu un vin surpriză, de autor, ce va fi lansat probabil sub eticheta Priponit, asta dacă nu-l vinde prietenilor înainte de lansare, pentru ca ar avea suficienți mușterii ca să nu mai piardă vremea și banii cu etichete standardizate; o simplă semnatură, în loc de eticheta cred ca ar aduce o încărcătură emoțională ce ar potența valoarea sticlei de vin.
Am luat și pentru acasă mai multe vinuri pentru că sunt foarte curios dacă vor fi la fel de bune sau m-am lăsat influențat grav de mâncare și atmosfera 🙂
De obicei cei ce merg în Grecia pățesc așa, cu vinul de masă din soiurile Rhoditis sau Athiri, care pe plajă pare perfect, dar acasă parca nu mai are același farmec.
Inutil să mai zic de view-ul superb și de starea de bine pe care o oferă locația, împreună cu livada din spate și locul de joaca din vie.
Mi-ar plăcea să nu va dau toate detaliile și să vă las să descoperiți singuri crama și oamenii de acolo. Însă am un ultim pont: rose-ul de Jelna, îmbuteliat la sticla de 0,33 l, puțin frizzante și cu capsă ca la bere în loc de dop de plută; primul vin (din ce știu eu) care se poate bea fără probleme din sticlă, în picioare la club sau pe șezlong la mare. Wow!
Am ratat o cramă artizanală, cu o poveste frumoasă, ce reînnoadă o legendă a unui vin ce ajungea și pe masa cancelarului Bismarck, dar am descoperit un restaurant superb în Târgu Mureș, care are propria carmangerie și servește cele mai bune steak-uri de vită. La fel și rața cu înghețată de varză roșie sau desertul cu bezea și înghețată de halva.
De revăzut în aceeași formulă: cazare H. Privo, vizite la crame, cazare pensiunea Jelna, iarăși vizite la crame și restaurant Petry din Târgu Mureș la plecare (elegant, chiar lângă cetatea medievală care se poate vizita în timpul siestei). Cele 5-6 ore pierdute pe drum sunt răsplătite cu vârf și îndesat. Și în Toscana se ajunge cam tot după 2-3 ore de la primele formalități din aeroport și alte 2 ore de fâțâială cu mașina închiriată pe la diverse crame / obiective.
