Deschise ochii largi, venise dimineața. Dimineața îi era prietenă, însă nu atât de mult ca Noaptea. Cu Noaptea avea o legatură specială. Pentru că se așternea liniștea peste casă, peste străzi, peste oameni. Lumina lămpii se prelingea cald peste cameră, roșul din covor devenea magic. Zburau pești prin el, cântau păsări pe ramuri. Ciucurii deveneau păr lung și moale. În parchet puteai să te scufunzi, era adânc și lucios. Puteai înota ore și apoi te cățărai înapoi pe covor. Trepte îți erau firele de lâna. Și cum să nu iubești Noaptea când era capabiă să facă toate astea? Cum? Spuneți voi cum. Dar stai, trupele de pești începură să se alinieze. Zdrăngăneau metalele. În prima linie stau peștii cu gura în formă de triunghi și boboci la ureche. În rândul doi erau algele înlănțuite, apoi un gard făcut din melci verzi de sidef și scoici atinse de vreme. În spatele lor, puse una lângă alta, cât să nu poți trece de ele, doi mărgăritari cadeți și două flori mari care se țineau de mână.
În fața lor, armata neagră făcută din pești cu solzii ascuțiți, mici și mari, verzi, roșii, portocalii, fioroși. Mulți. Apoi plantele, mari, nemaivăzute, cu frunze lungi, încâlcite. Erau cu sutele, cu ochi sticloși și cruzi. Așteptau un semn să atace. Dacă te uiți de sus, întunericul îmbracă tot. Lumina din stânga pătrundea timid dezgolind doar metalul de pe armuri și strălucirea crudă a armatei negre. Și explodau stele între ele de înverșunare, adânc, în profunzimea ființei.
Fetița plutea pe covor și știa bine că dacă dădea voie nopții să vină – și o iubea atât de mult – se va porni lupta, iar algele, scoicile și florile, privindu-le de oriunde, nu aveau șanse. Le privi, coborî apoi ușor pe firele de lână, înotă prin parchet și ieși afară lăsând apă în urma pașilor. Se îndreptă către fereastră, privi soarele care se pregătea să vină, se uită pe furiș la plantele care se prefăcură că dorm, și îi făcu semn să se ridice. Cu toată iubirea ei pentru Noapte, nu putea pemite un macel. Soarele o privi înțelept și își începu călătoria. Aștepta întâlnirea cu el, îl urmări cum ocupa încăperea. Curgea pe sub usă și prin geamuri. Venea mereu cu aceeași forță, cu aceeași bucurie. Inundă camera cu razele lui, inundă covorul și risipi armatele. Ce mai știa fetița este că nu-l putea împiedica decât dacă reușea să convingă soarele să rămână fără sfărșit sus pe cer. Doar că iubea și noaptea. Deschise ochii largi, el era tot acolo. Sus, de jur-împrejur, peste tot, în tot. Ar fi vrut să stea și cu Noaptea, când venea vemea ei și să se bucure de tot Soarele când venea vremea lui. Să-i știe pe amândoi lângă ea. Să iubească noaptea și apoi să iubească soarele. Să iubească și stelele, să iubească și umbra. Să iubească cerul și să iubească marea. Să iubească păsările noaptea și să le iubească ziua, să simtă vântul aspru de seară și bucuria celui de dimineață. Erau ăstea gândurile unui copil, pentru că un copil simte că noaptea și ziua, și soarele și luna și stelele și cerul nu există și atunci le poate iubi deopotrivă. Și mai știa că și soarele și noaptea o să o înțeleagă, ele știu, nu e nevoie să spui nimic. Știu când să vină și când să plece și știu când să iubească. Nu întreabă nimic.
Vin și pleacă într-un dans care aduce liniște și anihilează orice bătălie.