La începutul săptămânii am lansat prima temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Victor/Victoria sau Eterna bătălie între sexe. Cine are victoria?. Un nou sezon deoarece am schimbat puțin placa, în ceea ce privește premiul.
Primim răspunsurile voastre până duminică, 13 mai, ora 14:00, pe adresa statmajor@guerrillaradio.ro, iar cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 14 mai. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Textul de mai jos este unul din textele finaliste.
***
O replică sau o completare, un revers, adaos, plus de fantezie și/sau, de ce nu (?), un alt fel de exprimare la textul vostru.
Cred că lumea este un paradis/iad, în funcție de cum le construim noi. Un loc în care ceilalți sunt oglinzile noastre, iar ei reflectă întotdeauna ceea ce le arătăm noi mai întâi. Tot ce se vede este continuarea unui vis, o idee, o potențialitate, care se manifestă și, din cauza firii noastre, a propriilor alegeri conștiente ori incoștiente, înclină ca într-un balansoar, când în jos (și e rău), când în sus (de ne e bine).
Jocul dintre bărbat și femeie este luat prea în serios, dansul din arena vieții devine o luptă și, uneori, unul dintre noi este învins. Cum, de fiecare dată, imaginația bate rațiunea, iar sentimentul subjugă argumentația, putem deduce prin asociere, învingătorul. Imaginația și sentimentul sunt caracteristici feminine, rațiunea și argumentația sunt atribute masculine. Felul în care le întrebuințăm, ne aduc sau nu victoria.
În relațiile noastre lăudăm, când le apreciem cu adevărat, calitățile partenerilor. Iar cu umbrele lor ne luptăm. Cu cât umbrele lor sunt mai mari, cu atât avem mai mult de furcă. Dar, eu cred că nu există niciun fel de victorie. E doar un dans în doi, la final, fiecare dintre noi mai învățăm câte ceva despre puterea noastra de a ține în frâu umbra celuilalt și, poate, să iubim. Dar cel mai important, începem să ne lăsăm iubiți. Ne dresăm reciproc fără ca măcar să ne dăm seama.
Ca parteneri, ne purtăm uneori ciudat, uitând cât de mult ne iubim și ce ne-a adus împreună. Apoi, relația se poate transforma în ceva gen: mamă-copil, tată-fiică sau frate-soră, colegi, amici, devenind străini și goi…
Și fiecare începe să-și defileze steagul propriei bătălii egoiste: “Eu sunt bărbatul, pentru că :Eu sunt șeful, liderul, cel mai cel, bla și bla…” Ori “Eu sunt femeia mult prea puternică, deși cel mai mult, cu sfâșietoare disperare, mi -aș dori să fiu doar… iubita -iubită“.
De fapt, care e esența luptei între sexe? De ce atâta luptă? Doar pentru că unul nu are, crede el, suficienți bani, destule mașini, gadgeturi și alte cele, devine dominant, zdrobind în picioare tot ce-i mai frumos într-o posibilă relație? Iar femeia subjugată de mii de generații, îți da tot: nume, trup, suflet, pentru un simplu: “te iubesc!“. Ce mai rămâne din această confruntare? O veșnică și necurmată suferință.
Orgoliul e scutul cel mai vizibil al omului de ieri și de azi. E greu să te lași pe mâna celuilalt, chiar și când vezi că greșești, că nu întotdeauna ai dreptate, închizi ochii inimii și raționezi, că doar :”Eu sunt șeful!!“, “Ce zic eu e sfânt!“. Și distrugi o mică și gingașă floare a posibilei iubiri.
Și totuși, există iubire, bătălia nu e bătălie, victoria nu aparține nimănui; doar cei cu adevărat bărbați, câștigă. Cei cu inima blândă, cei care știu să spună o vorbă bună, un cuvânt de încurajare, câștigă. Femeile care iubesc până la capăt, cele pline de compasiune, vor fi până la final iubite. Așa văd eu aceste lucruri. Bărbatul puternic iubește femeia. Femeia iubită, întotdeauna, își va urma bărbatul.
