La începutul săptămânii am lansat cea de-a doua temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce lucru din lumea asta reprezintă artă pentru tine? Pentru că știm că arta e subiectivă, dar mai ales pentru că știm că nu se rezumă doar la pictură, sculptură, cinematografie, teatru sau literatură.
Primim răspunsurile voastre până duminică, 20 mai, ora 14:00, pe adresa statmajor@guerrillaradio.ro, iar cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de luni, 21 mai. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.
Tot contribuitor fidel al guerrillaradio.ro, Cătălin Rojișteanu se califică de această dată pentru kilul de cărți. Cu un text pe care ni l-a trimis, cu tot cu salutări de binețe, chiar din Indonezia.
***
Am să vă spun un secret: arta nu are colțuri, pentru că arta nu are margini.
Cu ani în urmă, citind o povestire a lui Papini despre incredibilele întâlniri ale lui Gog cu diverse personaje umane curioase pentru el, am înțeles din viața sculptorului în fum că da, efemeritatea artei este incontestabilă, dar tocmai asta este minunat. Mă refer la ambele puncte de vedere posibile, la artefact și la receptor.
Se spune că se poate face artă din orice. Dacă privim doar fațeta estetică a produsului sau demersului artistic, se naște o contrazicere a aserțiunii anterioare. Dacă însă depășim percepția euclidiană și acceptăm relativitatea esteticului, vom tolera în structurarea unei posibile definiții și fundamentul posibil non-estetic, compus din bube, mucegaiuri și noroi, cum zicea poetul. Alt poet spunea, la fel de frumos, că doar în lacurile cu noroi pe fund cresc nuferi.
Se mai spune că doar oamenii se bucură de artă. Încerc să contrazic sau măcar să pun la îndoială această lemă printr-o experiență personală. M-am împrietenit cu un pui de corb când eram mic, pentru că bunicul i-a îngrijit aripa. Puiul a devenit adult și și-a făcut un cuib, în apropierea casei noastre. Curiozitatea m-a împins să îi studiez cuibul și, surprinzător, avea acolo, strânse și întrucâtva expuse, bile de sticlă și capace de bere. Putem spune că este corbul acela, care probabil încă mai trăiește pe acolo, un animal care apreciază arta? Răspundeți voi. Vă voi ajuta puțin: cât de umani sunt barbarii care au distrus atâtea artefacte ca efect al însemnării cuceririlor lor și de ce arta înflorește mai ales pe timp de pace? Cine știe, poate că arta înflorește mai bine după război, Doamne ferește!
Eternă născătoare de sens și nonsens, de înțelegeri neașteptat și uneori nesperat de personale, de temeri, bucurii sau epifanii pe de-a-ntregul, arta este un timp câștigat, căci tot ce păstrăm din pașii noștri pe aici pare că sunt amintirile, descoperirile, senzațiile și sentimentele.
Cred că arta nu are ca scop principal schimbarea lumii acesteia, ci doar scopul de a o face mai pasională și mai demnă de parcurs, dar, da, aici vine un dar: simbioza artefact-artist-observator deș-artă viață în marea de viață și uite cum salvează lumea!
Am să vă mai spun încă un secret, dar vă rog să rămână între noi: am ajuns la concluzia că nu are niciun sens să definesc arta, ci doar să mă bucur de ea. Cât încă mai pot.
