Pe bune. Una singură îmi lipsește din familia de biciclete. O electrică. În rest am de toate felurile: cursieră, hard tail de XC, FS de XC, enduro bike, biklă de mers la piață, încă un hardtail de XC ca să nu trebuiască și cam atât. Dar o electrică… Serios, nu se mai poate așa! Trebuie să rezolv situația asta. Dar să vă zic de unde a început faza asta cu electrica.
Mă dau cu bicicleta de când aveam vreo 7-8 ani. Am descoperit lumea în care mă simt complet, din vârful pedalelor. Pe bicicletă, oriunde aș fi, e locul în care vreau să fiu, chiar dacă nu știam că vreau să fiu acolo. Indiferent de cum e vremea. Odată urcat în șa se face soare. Ați prins ideea.
Am descoperit bicicleta electrică acum 8 ani și a fost un fel de iubire la prima vedere. Zic „un fel” pentru că la momentul respectiv am mers să testez un avion de bicicletă de la CUBE cu cadru din carbon C:68, furcă RS1 și transmisie 1×11. Abia apăruse tipul ăsta de transmisie. Și de furcă. Scuze de detaliile tehnice pentru cei care n-au habar. Ceilalți sunt convins că văd deja filmul. Și odată cu bicicletele de mai sus, Mircea Florescu de la BikeXpert a zis să luăm și două electrice să vedem și noi care e faza cu ele. Abia le adusese. Am acceptat mai mult din politețe. Mircea avea să-mi devină unul dintre prietenii de bază mai apoi.
Ne-am dus în pădurea Cernica și am început să ne dăm cu bicicletele alea normale. Meamă cum mergeau. Avioane. Ne-a lăsat Mircea să ne bucurăm, iar la final a zis: „Memo, știu și te văd că ești dat pe spate de CUBE-urile astea race, dar hai să experimentezi și altceva. Și vorbim după.” Aveam impresia că „trădez” bicletele normale, dar, devenisem și tare curios. Mi-a explicat rapid cum se folosește și m-am urcat pe ea. Era una neagră cu un pic de verde fluo, tot CUBE, Îmi amintesc perfect. Multă lume are impresia că pe bicicleta electrică te urci, apeși pe un buton și bicicleta începe să meargă. Și când ai tu chef să mai pedalezi, o faci. Dar, în mare parte, electrica merge de la „butonul ăla”. Complet greșit! În primul rând nu există „butonul ăla”. Ea te ASISTĂ și te ajută DOAR atunci când ÎMPINGI în pedale. Trebuie musai să testați înainte de a vă da cu părerea.
Mie în ziua aia mi s-a deschis o altă lume. De la primele pedale am fost fascinat de rapiditatea cu care îmi creștea forța când pedalam. Îmi aduc aminte că am vrut să sar peste un buștean și am tras și din pedale, eu având pedale automate, din alea „cu care prinzi încălțările de pedale”. Am simțit o tăietură în partea de jos a abdomenului. Electricele sunt grele. Iar primele modele erau mai grele decât cele apărute în ultimii ani. Dar felul în care îți creștea forța atunci când pedalai era uluitor. Și acum sunt uimit de felul în care ajungi din punctul A în B cu o electrică. Iar cine zice că nu depui efort cu electricele… Vă dau un exemplu: eu, pe o bicicletă normală mi-am ridicat cel mai mult pulsul la 186, iar, anul trecut, pe o electrică, tot în concurs am ajuns la 194. Well… La întoarcere, în mașină, mă apucasem să-i explic lui Mircea ce simțisem, cât de fascinat eram, ce impact avusese experiența asupra mea. Iar el doar râdea și îmi repeta: „Eu ți-am zis! Eu ți-am zis!”
Poza de mai jos e făcută de curând, la Ziua B unde am reușit să mă clasez pe 2 la categoria e-bike.
Am observat că mereu când zic câte ceva despre bicicletele electrice apare cineva care are vreo părere ,de multe ori fără să se fi urcat vreodată pe o astfel de bicicletă. Mie mi se pare că nu le poți compara. Una e sa conduci o mașină manuală și alta o mașină automată. Dar eu inteleg, e normal să nu ne placă aceleași lucuri. Deși sunt curios de ce cei care nu se dau cu electrice au unele păreri sau invers, de ce vă dați cu electrice, cei care vă dați?
În orice caz, bicicleta, electrică sau clasică, este o parte din mine și va rămâne atâta vreme cât… cât mă țin picioarele.
Fotografia de mai sus este făcută anul trecut la Topoloveni Summer Tour, un eveniment Riders Club, unde am reușit să mă clasez pe 3 la categoria e-MTB. După două biciclete electrice tunate. Adică, de alea care nu-și opresc asistența după ce ajungi la 25 de km/h. Și aici e o discuție. Important e că, după cum se vede foarte clar, zâmbetul pe care îl are Adelina Anghele e de parcă aș fi fost pe locul 1. La toate categoriile.
