La începutul săptămânii am lansat cea de-a doua temă a celui de-al doilea sezon Vocea Ascultătorului: Ce lucru din lumea asta reprezintă artă pentru tine? Pentru că știm că arta e subiectivă, dar mai ales pentru că știm că nu se rezumă doar la pictură, sculptură, cinematografie, teatru sau literatură.

Concursul s-a încheiat ieri, 20 mai, ora 14:00. Cel mai bun text va fi premiat cu un kil de cărți oferite de Editura Humanitas și cu un loc de cinste în homepage-ul guerrillaradio.ro. Câștigătorul va fi anunțat în emisiunea Guerrilla de Dimineață de astăzi, 21 mai. Dacă nu câștigi kilul de cărți, ai șanse să câștigi pentru textul tău un loc pe site-ul guerrillaradio.ro, alături de felicitările noastre.

Bătălia din familia Rojișteanu continuă cu textul Cătălinei, unul dintre cele finaliste.

***

Scriu în cap la textul ăsta încă de lunea trecută, de când m-a provocat Cătălin trimițându-mi link-ul cu textul lui, deși îmi declarase că nu va mai scrie la concursurile Guerrilla. Îl învîrt de atunci pe toate părțile, fiindcă mi-e greu să apuc de undeva un subiect atât de pompos, generos, universal și din ce în ce mai cuprinzător cum este arta. Dacă frumusețea stă în ochii privitorului, arta stă în toate cele șase simțuri, mai ales în al șaselea, căci mă deșteaptă pe mine, îmi trezește senzații, emoții, bucurii sau furii latente, îngropate sub straturile de griji și treburi cotidiene. Pentru mine, madlene pline de nostalgii pot fi melodiile de la The Cure, pe care le ascultam de pe casete TDK înregistrate la magazinul ăla de la Unirea și care mă rup în două pentru că eram tineri și toată lumea era a noastră. Sau tabloul lui Alex Ivanov care mă transportă înapoi în curtea copilăriei în ziua aia perfectă de vară când cerul era de culoarea magaziei pe care mă cățăram vara așteptând să pice nucile de la tanti Lenuța, iar cărăminda netencuită a casei mele se decolora portocaliu până ajungea la nuanța caiselor uriașe care atârnau ca niște globuri strălucitoare. Sau poeziile lui Cătălin sau ale lui Liviu Vișan sau ale lui Octavian Mihalcea sau ale lui Dinescu care mă exprimă, pare că au fost scrise pentru mine, mă fac să fiu mai mult decât sunt, să fiu umană, să râd, să plâng, să disper, să mă bucur că încă sunt vie.

Dacă lucrarea de artă este pentru mine o experiență profund personală, actul creației îmi este profund egoist. Nu mă consider artistă (în paranteză fie spus, aș putea fi cel mult mare maestră în arta procrastinării, acea amantă leneșă care te trage înapoi în pat, te țintuiește de canapea, de vreo carte, de vreun film, de orice preocupare meschină, bestia care cere atenție momindu-te cu speranțe deșarte cum că mâine o să ai mai mult timp, o să fii mai în formă, o să-ți vină mai multe idei, o să se întrunească constelațiile favorabile). Am găsit în mine în vremuri de restriște un firav filon de versificare. Pentru mine poezia a fost atunci terapie, o armură care să mă apere, un sprijin – singurul de care m-am putut folosi pentru a putea fi în continuare om. Mi-am ambalat trăirile și amintirile în cerneală și m-am hrănit din toată energia pe care, scriind, mi-o dăruiam mie (și lui).

Asta mai înseamnă, dragă Radio Guerrilla, artă pentru mine.

N.N: Fotografia de mai jos a fost denumită Cătă x 2 🙂